Proiectul cultural Rastko 
 
.
  acasă 
proiect
istorie
artă
literatură
diverse
legături
e-mail
 
     
     
     
    DRAGAN DRAGOJLOVIÆ
     
     
    CARTEA IUBIRII
     
    * * *
    Versiunea românească:
     Dușan Baiski și Blagoe Ciobotin
    TIMIȘOARA - 1996
     
     
     
     
     

    CUPRINS 

    DARURILE VIEȚII 
    Pornește, tulbură, agită 

    FOCUL ZORILOR ÎNDEPĂRTAȚI 
    Focule, am modelat flacăra ta 
    Arzi cu flacără albă 
    Am stins aurora purpurie 
    Te voi recunoaște 
    Cuvântul să scapere focul 
    Ca un opaiț pe masă 
    În gerul acesta 

    SLOVA NUMELUI TĂU 
    Vestitorii pronunță numele tău 
    E scris numele tău 
    Când viața începe să ne frângă 
    Pronunțarea numelui tău 
    Slovele dumnezeiescului nume 
    Cineva cheamă prin rouă 
    Încet slăbește glasul 
    Timpul și-a întins rădăcina 

    ÎNTRE CÂNTECE ȘI LINIȘTE 
    Între cântece și nori 
    În serile de toamnă 
    Pe căruță se plimbă seara 
    Urcă și se scufundă în liniște 
    Oare am presimțit totul 
    Acest țipăt al păsării 

    SLUGĂ ȘI DOMN AL MEU 
    Taina ochiului meu 
    Tu, semn din copilărie 
    Tu, cuget al meu 
    De partea aceasta a adevărului 
    Mirosul sălciilor de toamnă 
    Cerul de la apusul soarelui 
    Strălucește umbra ta 

    ISPITE 
    Ne ispitesc 
    Când ne-aducem aminte 
    Îndoiala noastră 
    Am rămas vulnerabili 
    Ispitirea a fost definitivă 

    EA, CU NUMELE SPERANȚEI 
    Prezență nevăzută 
    Îți amintești de mesaje 
    Nu ai știut de dorm 
    Trezești tu adormitul adevăr 
    Te-au cântat pe tine 
    Te furișezi prin tăcere 
    Ușor îi este tristeții 

    GHICIREA VISELOR 
    Visăm? 
    Doar visele înving depărtările 
    Cuvintele să exprime visele 
    Nu doar îndrăgostiți 
    Vise fără de adăpost 
    Cine altcineva dacă nu visul nostru 
    Ce dacă visele cresc 
    Ne țin visele minte 

    FĂRĂ APĂRARE 
    Fără de apărare este casa dintre nori 
    Fără de apărare și fără înfrângere 
    Fără de apărare este inima 
    Descoperit-am azi-noapte cum mă trezești 
    Atinge cu mâna pragul neliniștii 
    În revărsările clarului de lună 
    Fără de apărare sunt cuvintele 
    Fără de apărare este ceea ce am apărat 

    SORA PĂTIMIRII MELE 
    Sora pătimirii mele 
     
     
     
     

    DARURILE VIEȚII 
     

    PORNEȘTE, TULBURĂ, AGITĂ 
     

     
       Pornește, tulbură, agită, 
    să se trezească pasiunea ascunsă 
       să scânteieze focul ce arde 
    cu flacără dătătoare de viață, 
       să fiarbă durerea și speranța 
    pe hotarele unde puterile nevăzute 
    ale morții cu viața se sărută. 

       Cu mișcarea ochiului reaprinde ceea ce 
    a ars deja, jarul acela din pântecul pământului 
    ce ne încălzește călcâiele, 
       patima încinsă ce frige totul 
    pe pământ și pe cer. 

       Înnebunește totul ce ne înfrânează, 
    rupe granițele pe care lumea, în fiecare 
    zi, pe drumurile dragostei noastre 
    le ridică, 
       și fugi, avântă-te din toate puterile 
    în îmbrățișarea care te așteaptă în toate colțurile lumii, 
       în somnul tău și în realitatea mea. 

       Pășește către mine, pronunță 
    cuvântul în care ne jurăm, în fața căruia îngenunchiem, 
       și dezleagă părul să se reverse 
    peste sânii aurorei, 
       peste durerea zilei trădătoare. 

       Slobozește vocea cu sunetul să înnebunească 
    literele pe care întreaga viață le pomenim, 
       ascunzând în ele bătăile inimilor 
    noastre, 
       aranjează aceste litere în vântul care 
    ne poartă de la o speranță la cealaltă. 

       Iar pașii tăi să înnebunească 
    străzile, să le ațâțe unele împotriva celorlalte, 
       tulburate să se ciocnească între ele 
    și cu stelele. 

       Iubește și nu opri nimic, 
    totul să fie cum a fost sortit, 
    inima să te aducă la casa mea, astfel ca 
    împreună să oferim daruri puterilor 
       vieții și iubirii. 

       Nu opri nimic, totul este fără de apărare. 
    În inimile noastre este înscrisă voia lui 
    Dumnezeu 
       și golul cald prin care, 
    fără noi, păși-va timpul. 
       Pornește, tulbură, agită, 
    aprinde nearderea, 
       fie ca prin noaptea trează să se scurgă 
    țâșniturile ploii fierbinți, fie ca pe 
    coapsele dimineții într-o suflare nebună să moară zorile. 

       Fă ca pe arcul curcubeului să urcăm și să 
    coborâm îmbrățișați, 
       negândind dacă tinerețea și viața 
    au sfârșit, 

       iar în vremea asta 
    norii întârziați să se sărute. 
     

    FOCUL ZORILOR ÎNDEPĂRTAȚI 
     

    FOCULE, AM MODELAT FLACĂRA TA 
     

       Focule, cu mâinile am modelat 
    flacăra ta 
       de-a lungul drumurilor care-mi erau 
    sortite, 
       pe luciul tău tihnit și astăzi 
    inima mi-o încălzesc, 
       și liniștea care înmulțește umbra 
    anotimpurilor de demult. 

       Iată, flăcării tale mă închin 
    vârfurile ei ating iarna pe care golul 
    o sedimentează, 
       iar anii prin care am trecut singuri 
    și despărțiți o blestemă. 

       Focule, vei arde până când arde această inimă 
    a cărei tremur aduce prinos cenușii tale, 
    a cărei presimțire o mint cu nădejdea 
       în timp ce vatra stinsă visează căminul 
    în care dragostea nu moare. 
     
     
     
     
     

    ARZI CU FLACĂRĂ ALBĂ 
     

     
    Arzi, 
    de flacăra albă încă mai este cuprinsă constelația 
    pe care ne-am început casa, 
       și pădurea din care am trăiat trunchiul pentru 
    ușa 
       prin care treceam îmbrățișați. 

       De-a lungul acestei flăcări albe 
    încă se mai cațără inima noastră 
       ca și cum pe vârful ei ar aprinde cenușa. 

       Iar tu, vechiule an, 
    care te căiești pentru tot ce n-ai 
    luat, 
       oare în dimineața ta copiii zorilor 
    își țin capetele-ntoarse către Dumnezeu 
       până apare soarele, 
    până noaptea își schimbă veșmintele, 
       până ce flacăra mistuie rugul biblic, 
    dinaintea căruia străjerii pustiului 
       o-ntâmpină pe-a mea dragă. 

       Pe pustiul munte Galad, știu, 
    nu mai este cine să culeagă crinii. 
     
     
     
     

    AM STINS AURORA PURPURIE 
     

     
    A trecut luna nouă. Am stins 
    aurora purpurie 
       înainte de a-și fi văzut dimineața chipul 
    în oglinda zilei, 
       înainte ca mâinile să fi adunat cenușa. 

       Am stins focurile, dar tăciunii 
    au rămas în inimă 
       să țină minte ceea ce ar fi putut să fie. 

       Am stins focurile, neregretând flacăra 
    în timp ce priveam cum se-ndepărtează 
    primăvara 
       cum la poarta lunii mai ziua uită 
    ce i-a promis aurorei 

       Ce să mai spunem acum când avem mai multă 
    înțelepciune decât nădejde, 
       mai mult timp trecut decât viitor, 
    când i-am cedat totul durerii, 
       tăcută și veșnică, demult fugită 
    din cer. 
     
     
     
     
     
     

    TE VOI RECUNOAȘTE 
     

     
    Te voi recunoaște printe scântei, 
    printre urmele incendiului, 
       te voi recunoaște în luciul cenușii 
    din palmă 
       care se revarsă pe partea stângă a 
    pieptului meu 
       legând absența ta și 
    căldura vieții mele. 
     

       Te voi recunoaște după tremurul inimii 
    în care fulgerul aprinde tunetele 
       pe care ne urcăm să descoperim 
    lumile de rai 
       de la stingerea ochiului, 
     

    acolo, unde, prin tinerețe, 
       nestăpâniți pășeam, 
    acolo, unde și-acum te privesc cum mă 
       cauți printre plantațiile de tuia ca 
    printre săruturi. 

       Te voi recunoaște după căldura din venele mele, 
       după urma Ursei Mari 
    care s-a furișat din cer 
       plecând iubitei mele. 
     
     
     

    CUVÂNTUL SĂ SCAPERE FOCUL 
     

     
    Fie să scapere cuvântul focul alb 
       pe atingerea veșniciei și a glasului  nostru, 
       nădejdea cu care ne căutăm 
    pe singurătatea pe care calci. 

       Fie ca ziua de mâine să primească 
    culoarea feței tale 
       și să coboare aici unde cuvintele noastre 
    încă mai încălzesc 
       și păzesc ghicitoarea  în care 
    ascundeam tainele 
       cât timp eram prieteni cu cerul, 
    și, pe apă, pe soare lăsam 
    amprentele trupului. 

       Fie ca ziua viitoare să cânte 
    ceea ce am visat 
       când visători veneau la poartă 
    să o cheme 
       pe aceea fără de care 
    nu există viață. 
     
     
     
     
     
     

    CA UN OPAIȚ PE MASĂ 
     
     

    Ca un opaiț pe masă, seara de demult 
    se mistuie 
       în focul în care invulnerabili am ars, 
    cu focul stupid al patimii înflăcărate 
       pe care am vrut să ne suim 
    la cer - 
       acolo unde nu există moarte, 

     unde nădejdea este semnul nepieirii. 

    Întunericul strălucește. 
    Se aprind vânturile 
    anului tânăr, 
       acum când umbrele timpului se sting, 
    când noaptea furișându-se coboară pe potecile 
       care-și amintesc de noi, 

       de-a lungul cărora am dori să ne întoarcem 
    până ce flacăra nepământească tainic 
     
     
     
     

    ÎN GERUL ACESTA 
     

     
    În gerul acesta, în timp ce vântul de miazănoapte 
    respirația o-ngheață, 
       să suflăm jarul de pe locul vechii 
    vetre 
       să privim cum întinerește 
    soarele, cum pâlpâie țâșniturile strălucitoare 
    de-a lungul umbrelor anilor lungi. 

       Să aprindem focul acolo unde vânturile 
    cenușa au suflat-o, 
       unde furtuna tace, 
    și să privim cum mâinile necredincioase 
       binecuvântează drumurile dragostei 
    și a uitării 
       pe care moartea adună, iar lacrima 
    reînnoiește 
       zilele care au devenit lumină. 
     

    SLOVA NUMELUI TĂU 
     

    VESTITORII PRONUNȚĂ NUMELE TĂU 
     

     
     În diminețile senine ale tinereții ascultam 
    cum vestitorii cerului pronunțau numele 
    tău 
       deschizând cuvintele și timpul în durerea 
    care știe să se bucure. 

       Fără odihnă mergeam după acest sunet, 
    ziua și noaptea buchisind slovele, 
    scriindu-le pe toate scrisorile lumii, 
       și pe muntele Galad, unde iubita lui Solomon 
    șoptea Cântarea Cântărilor. 

       În diminețile senine și în nopțile lungi 
    ale vieții 
       mergeam după acest sunet asemenea orbului 
    după bastonul alb, 
       știind că te voi pierde 

       dar salvând pentru vecie cântecul 
    care va naște toate cântecele, 
       rămânând nescris. 
     
     
     
     

    E SCRIS NUMELE TĂU 
     
     

       E scris numele tău 
    unde viața ascundea tainele, 
    de unde nimeni nu-l poate șterge. 

       E scris pe trupul meu, 
    pe bucurie, 
       pe picăturile de ploaie, pe vântul 
    pe care-l voi călări ca pe cel mai bun 
    cal 
       când voi porni într-acolo unde sunt 
    grădinile mele. 

       E scris în ochii mei, 
    pe ziuă și noapte, 
    pe granița visului, ca neuitarea 
    să-l reînnoiască și să-l păzească. 

       E scris în inima mea, 
    aici unde nici moartea nu-i poate dăuna 
       unde bătăile îl reînnoiesc și-l 
    unesc cu veșnicia. 
     
     

    CÂND VIAȚA ÎNCEPE SĂ NE FRÂNGĂ 
     
     

       Când viața începe să ne frângă, 
    când lumea începe să semene pe 
       ceea ce este 
    și nu pe ceea ce am visat, 

       când de pe turnul nostru se sfarmă 
    obloanele protectoare 
       și cu ruinele lor îngroapă 
    speranța, 
       eu voi înscrie numele tău deasupra 
    cerului înșelător, 

       acolo, de unde îl voi vedea și cu 
    ochii închiși. 
     
     
     

    PRONUNȚAREA NUMELUI TĂU 
     
     

       Cu conversația fericitului cu liniștea 
    se aseamănă pronunțarea numelui tău 
       și a rugăciunilor, 
    această șoptire a acelorași imne 

       cu speranța ca o divinitate 
    fără de nume, 
       din apropierea nevăzută te va 
    aduce, 
       și-n inima mea te va liniști 
    ca să poți auzi glasul meu, 

       aici unde sunetele numelui tău 
    ridică scări către cer 
       de-a lungul cărora coboară luna cea tânără, 
    când amintirea începe să bată 
       la ușa prin care se scurge 
    către veșnicie 
    timpul din mâinile noastre. 
     
       Acolo unde odată te voi găsi 
    și-ți voi dărui fotografiile acestei vieți 
       înșelătoare. 
     
     
     

    SLOVELE DUMNEZEIESCULUI NUME 
     
     

       Dumnezeiescul nume, 
    slovele tale sufletul le-a buchisit 
    zile și ani în șir, 
       iată, și astăzi fac același lucru, 
    fiecare literă o extrag din adâncul 
    anilor, 
       smulgând-o cerului, 
    încet și cu grijă buchisesc neliniștea 
    îngenuncheat în fața ta, 
       putere de neprins pe porțile 
    începutului și sfârșitului, 
       fără de trup omniprezență, 
    mă închin ție asemeni creatorului 
       cum se închină operei sale desăvârșite, 
    mă închin până sunetul tău domnește, 

       până încerc să stăpânesc 
    singurătatea 
       și infinitul pustiu care cască 
    în partea stângă a pieptului. 
     

    CINEVA CHEAMĂ PRIN ROUĂ 
     
     

       Cineva cheamă prin roua verde 
    iar tu păzești glasul 
       pe hotarele zorilor să pronunți 
    tot ce ai visat azi-noapte. 

       Păzești cheile tainelor și deschizi 
    poarta zilei 
       la care întâlnesc tot ce am pierdut 
       încontinu pronunțând numele 
    tău 
       ca veșnic să exiști. 

       Nu știu pe unde calc, nici 
    când ne vom întâlni, 
       nici dacă dorințele au primit 
    culoarea aurului, 
       dar pe păzitoarea destinului o văd cum 
    îți face cu mâna 
       și îndoiala cum îmbracă hainele 
    noi. 
     
     
     

    ÎNCET SLĂBEȘTE GLASUL 
     
     

       Încet slăbește glasul 
    și vestește apusul soarelui 

    descompunând slovele numelui tău 
    pe consoanele și vocalele 
    cântecului de jale 
       în care se afundă noaptea. 

       Știu, în curând prin liniște se va 
    anunța numele tău, 
       iar prin abisul nopții să înceapă să 
    vorbească împreună nefericiții întunericului, 
       după ce prin seară trec 
    licuricii 
       grăbindu-se să înapoieze vara ce 
    se pierde la marginea pădurii, 
       după aparența pe care o ținem pe 
    palmă, pe care pășim 
    ca pe însuși fundul vieții. 
     
     
     

    TIMPUL ȘI-A ÎNTINS RĂDĂCINA 
     
     

       Oare erai numai prin trecere 
    când am pronunțat numele tău 
       în locul unde timpul și-a întins 
    rădăcina și neuitarea a vorbit? 

       Oare ai răspuns sau 
    te-ai speriat 
       când primăvara și vântul au ieșit 
    din ceață, 
       când dumnezeii au cântat 
    în ritmul respirației noastre? 

       Oare ai reținut timbrul vocii mele 
       după care mă vei recunoaște la 
    poalele liniștii, 

       unde se va deschide spațiul 
    nepăcătos care nu știe să sărute, 
       și care niciunde nu are sfârșit. 
     

    ÎNTRE CÂNTECE ȘI LINIȘTE  
     

    ÎNTRE CÂNTECE ȘI NORI 
     
     

       Alerga între cântece 
    și nori, 
       pe potecile pe unde-l călăuzea 
    nașterea, 
       unde treaz îmbina 
    cuvinte și iluzii, 

       câtă vreme tainic cânta 
    tandra bocitoare, 
       iar mâinile presimțeau frigul 
    viitoarei ierni. 

    Era singur și deschis 
    sufletul lui, 
       pe care îl vei popula 
    și aici pentru totdeauna vei rămâne. 
     
     

    ÎN SERILE DE TOAMNĂ 
     
     

       În serile de toamnă 
    în pădurile natale încep să cânte noaptea și 
    păsările pădurii 
       și se îndreaptă peste ogrăzi și 
    grădini spre casa 
       în care șade lângă foc 
    numărând scântei, 
       jucându-se cu propriile dorințe, 

       până când noaptea nu deschide ușa 
    și cu liniștea întunecată umple totul. 

       Unde ești tu atunci 
    să vezi puterea nevăzută cum 
    sporește tremurul, 
       iar surâsul tău umple 
    golul, 
       în care în singurătate stau fotografia 
    ta și stelele nepăsătoare. 
     
     
     

    PE CĂRUȚĂ SE PLIMBĂ SEARA 
     
     

       Cu clopotele bisericii se-amestecă 
    fluierul 
       pe căruță se plimbă seara. 
    Scârțâitul roților se aseamănă cu 
       geamătul blând. 

       Pe moment așează-ți capul pe 
    aceste sunete 
       inspirând amurgul, mireasma 
    depărtării și a zilei ce se duce. 

       Roua tânără, asemeni lacrimilor ignorante, 
    cade repede. 
       Birjarul ceresc transportă 
    liniștea peste Caleea Lactee 
    a cărei culoare se stinge în negura 
    surdă a pământului. 
     
     
     

    URCĂ ȘI SE SCUFUNDĂ ÎN LINIȘTE 
     
     

       Urcă și se cufundă în liniște 
    tremurul frunzelor. 
       Cântatul păsărilor trezește partea ascunsă 
    a lumii 
       prin care calcă îngândurat 
    grăbindu-se ca furtuna să nu-i împrăștie 
    imaginile visului 
       pe care le clădea după 
    chipul tău 
       între sine și depărtare 
    de-a lungul imaginarei linii a vieții. 

       Se grăbește. Are nevoie de o mie de mâini și 
    de picioare 
    să ajungă ceea ce risipește, 
    și gândește ce frumos este să fi fericit 
       să cânți fără speranță, 
    ce provocator este să atingi cerul 
       cu propria inimă. 
     
     
     

    OARE AM PRESIMȚIT TOTUL 
     
     

       Vom trăi oate toată viața 
    copilăria, 
       oare am presimțit totul ce 
    se va întâmpla, 
       ce vom numi după durere 
    și dragoste, 
       se întreba, căutând printre sunetele 
    primăverii, 
       stând în fața porții prin care vei 
    intra, 

       unde reunite speranța și infinitul 
    vor trece din nou, căutând potecile 
       care puteau să-l conducă înspre tine. 

       Vom recapitula oare totul 
    ascultând pașii cum răsună, 
       privind cerurile goale, 
    sub care vom parcurge drumul 
       stabilit undeva în afara rațiunii noastre. 

       Când totul se va termina, este sigur, 
    tu vei fi aceea 
       pe care o vor imagina cerul și 
    anii, trecător și veșnic acum. 
     
     
     

    ACEST ȚIPĂT AL PĂSĂRII 
     
     

       Acest țipăt al păsării i-a luat 
    gândul 
       și l-a dus pe cărarea de tei, la al cărui 
    capăt freamătă platanii și cerul 
       în serile tinere 
    câteodată și cerul. 

       Acest strigăt al păsării, acest urlet 
    adânc se întoarce pe drumul 
       pe care inima lui trece 
    mirată, 
       iar de pe aurora toamnei picură tăcerea, 
    asemeni aurului vechi, 
       de-a lungul neauzitului foșnet al frunzelor, de-a lungul 
    tăcerii stelelor de pe cer, 
       care nu mai este același. 

       Cântecul tandru al dragostei alții parcă îl 
    cântă 
       cu o voce frântă, care se aseamănă cu 
    stinsele chemări, 
       cu un bocet. 
     

    SLUGĂ ȘI DOMN AL MEU 
     

    TAINA OCHIULUI MEU 
     
     

       Tu, taină a ochiului meu, 
    plăcut și unic în suflet, tăcerea de pe 
    buze, 
        gânguritul singurătății prin depărtarea de necuprins a inimii, 
       unde pe neașteptate te-am întâlnit, neștiind 
    că însăși soarta te trimite, 
       unde te-am cules prin soare și prin rouă, 
    tu, bărbata mea floare-n durerea zorilor și printre 
    vânturi, 
       iată, mă închin parfumului tău și 
    spinului tău, 
       și glasului care mă conduce să nu rătăcesc, 
    și umbrei pe care am sorbit-o și trăiesc în prezența 
       câștigată prin nădejde și prin puterea rugăciunii. 

       Iată, te preamăresc. slugă și domn al 
    anilor mei, 
       tu, dorință, în care m-am cufundat și am oprit 
    timpul, 
       temere, tu, al cărei nume îl șoptesc 
    în fiecare clipă, 
       lumină în care mă aprind și mă sting 
    asemenea unui licurici deasupra lanului de grâu, 
       prin care vara pășește mândru și 
    apăsat 
        asemenea ție prin inima mea, prin viața mea. 
     
     
     

    TU, SEMN DIN COPILĂRIE 
     
     

       Tu, semn pe care în copilărie îl 
    desenam pe propriu-mi trup, 
       dinaintea casei, unde soarele cobora 
    să-și spele fața, 
       unde fără de urmă se cufundau picăturile de ploaie, 
    cum întreg mă cufund acum în tine 
       șoptind cuvintele ce mă ridică de pe 
    pământ. 
       Zbor, sunt un nor fără de obstacole, 
    norul copil, ce se lingușește cerului, 
    tatălui său, 
       ferindu-se să spună ce poartă-n inimă, 
    în burnița împănată prin care 
    se joacă dragostea 
       și mijind numără până la semnul la care 
    se deschid ochii, 
       când descopăr că nu mai ești, 
    că te-ai ascuns în interiorul infinitului 
    prin care mii de ani te voi conduce 
       cu mâna-mi neputincioasă. 
     
     
     

    TU, CUGET AL MEU 
     
     

       Tu, cuget al meu și toate cuvintele 
    nerostite ce încăpățânate pe mine se supără 
       și se adună pe terasa de lângă mare 
    luminată de clarul de lună 
       coborând de-a lungul treptelor către 
    neauzita apă 
       prin care numai luna și peștii înoată. 

       Iar acolo, în liniște, abia văzut 
    tremură un felinar, 
       în lumina lui va deschide noaptea ușa 
    și va slobozi trezele-mi vise în gol, 
       oprindu-le să se-nnoiască, să 
    povestească ce iubesc, 
       nerostită să rămână taina, 

       să nu-ți rămână numele-nrobit 
    sub cerul care-a coborât până pe apă 
        și cu stelele singură m-a lăsat. 
     
     

    DE PARTEA ACEASTA A ADEVĂRULUI 
     

     
      Tu, teamă a mea, fiorul de-a lungul căruia 
    ziua și noaptea, în adâncuri 
    cobor 
       pe fundul căruia găsesc teama 
    cum liniștită se plimbă 
       de partea aceasta a adevărului, 
    de-a lungul granițelor pe care inima le dărâmă, iar 
    rațiunea le reînnoiește. 

       Iar tu, pe alte depărtări 
    mergi nevăzând cum, fără consimțământul nostru 
    soarta ne-a legat 
       cu nodul pe care nici timpul nu știe 
    să-l deznoade, 
       mergi nevăzând propria-ți umbră 
    pe coapsele mele, buzele tale pe 
    ale mele, 
       și sânii mei cum alăptează 
    norii alături de care pășești. 
       Oare, a mă iubi, mă întreb, sau 
    a mă preda puterii deznădejdii, 
       sau a deschide porțile și a slobozi 
    teama să plece, să se prelingă 
    peste lume, 
       deasupra depărtărilor pe care te 
    poate găsi, 
       până adun și scad adunatul 
    și scăzutul 
       și mă las în voia cântecului 
    din vremea când au fost mai multe 
    vise decât durere. 
     
     
     

    MIROSUL SĂLCIILOR  DE TOAMNĂ 
     
     

       Ești mai iute decât inima mea. Te plimbi 
    prin umbră, prin mirosul sălciilor 
    de toamnă, 
       pe lângă râul unde ne spălam pe față 
       și în vârtejuri surprindeam puhoaiele 
    care s-au năpustit din grădinile cerului, 
       unde, după fiecare noapte ne 
    lepădam visurile 
       clădind casă indestructibilă între 
    stele, 

       în care acuma te caut, deschizând 
    ușile de la toate camerele, aprinzând lămpașele 
    în toate nopțile, 
       alegând zilele și anii 
    în care te-am avut ascunzându-te de 
    alții. 

       Ești mai iute decât inima care și acuma te 
    mai visează 
       urmărind cum la izvorul iubirii 
    noastre 
       păsările obosite beau apă, 
    iar soarele coboară să-și potolească setea, 
       aici unde în afară de sete nimic nu mai există. 
     
     

    CERUL DE LA APUSUL SOARELUI 
     
     

       Din cerul de la apusul soarelui 
    vreau să-ți cos noua cămașă, 
       pe ea să înscriu calendarul viselor 
    și depărtarea prin care pășesc. 

       Vreau ca în seara aceasta să 
    pronunț cuvântul 
       ce este mai real decât mine, 
    acestor păduri și întinderi 
       care mă neagă 
    să le împart puțină iertare 
       încet pronunțând numele tău 

       întoarsă la cer, ochi în ochi 
    cu golul 
       cu ziua ce se stinge. 
     
     

    STRĂLUCEȘTE UMBRA TA 
     
     

       Strălucește umbra ta și încălzește 
    toate spațiile goale ale sufletului, 
       și adâncimile cerului, 
    în care am vrut să plantez 
    grădini 
       și prin ele să mă plimb cu 
    tine, 
       eliberată de teama de a 
    pierde și de frica de moarte. 

       Prin ele să pronunț cu tine 
    rugăciuni Dumnezeului iubirii 
       care, slabi și vulnerabili 
    ne-a dăruit conștiinței de frumos 
       și, dintr-atâția oameni, unul spre 
    celălalt ne-a îndreptat 
       cu dragostea noastră să 
    confirmăm legile lui 
       aici pe pământ, pe acest 
    veșnic bulgăre de suferință 
       ce se opune morții. 

      Strălucește umbra ta 
    și conduce durerea ce te caută 
    dincolo de lume 
       și te găsește cu ochii legați. 

     

    ISPITE 
     

    NE ISPITESC 
     
     

       Ne ispitesc zilele scurte. 
    Ploaia spală umbrele îmbrățișate 
       și cu foșnet neobosit se duce 
    prin ceață 
       în fiorul nostru candela care luminează universul 
    să întâlnească, 

       pe țâșniturile sale prelungi să 
    îmbrace noua haină 
       și să bată la ușa noastră, 
    oaspetele visului prin care trecem 
    treziți 
       nelăsând niciunde urme. 
     
     

    CÂND NE-ADUCEM AMINTE 
     
     

       Ca prin ceață vedem trecutul 
    și pe novicele în odaia liniștită 
       întors spre răsăritul soarelui 
    cu tâmplele în mâini, 
       și coatele proptite de liniște. 

       În timp ce creionul traduce tăcerea 
    în cuvânt 
       ca din tăcere cântecul să se nască, 
    se poate auzi șoapta care vine 
       din însăși sufletul lui Dumnezeu 

       și se întinde prin infinitul 
    care se află în noi 
       din care trecutul nostru nu știe 
    să iasă. 
     
     

    ÎNDOIALA NOASTRĂ 
     
     

       Îndoiala noastră este mărturia 
    neputinței noastre, 
       dovada că am înțeles legile 
    soartei 
       chiar dacă, și nu o dată, 
    am ispitit propria rațiune, 
       și atunci când am descoperit că 
    rugăciunea nu-și găsește refugiul 
       nici chiar tristețea noastră, în 
    desăvârșirea durerii, 
       și a neputinței de a păstra iubirea. 

       Dar, vibrația sufletului nu se sperie 
    de neputință, nici de ceea ce este trecător, 
       ci preamărește clipa în care am 
    cunoscut 
       că aparținem unul celuilalt, 
    și că alt adevăr nu există. 
     

    AM RĂMAS VULNERABILI 
     

       Ne ispiteau slăbiciunile noastre 
    cu aceeași forță ca și puterile cosmice, 
       am rămas vulnerabili într-atâta 
    încât cu ifose ne opuneam 
       la tot ce ne distruge 
    în timp ce pășeam peste pământ și peste 
       cer, 
    prin îndepărtatele ținuturi ale sufletului, 

       acolo unde norocul își spăla fața 
    în aurora începutului, 
       în aurora ce ne-a descoperit 
    timpul pământesc 
       și soarta care ne zeflemește 
    cu infidelitate și cu milă. 
     
     

    ISPITIREA A FOST DEFINITIVĂ 
     

       Ispitirea a fost definitivă când a venit 
    sfârșitul 
       și cu fluier de foc a fluierat 
    deasupra inimilor noastre, 
       a venit de pe muchia marelui gol 
    care se oglindește în ochii noștri 
       și urlând a creat cuvintele 
    cântecului 
       care acceptă să ne fie 
    luminător prin noaptea deasă 
       și are motiv să spună: 

       eu sunt glasul care plânge în liniște, 
    amară este roua dimineții 
       cu care vă veți spăla fețele 
    de astăzi și pentru totdeauna. 
     
     
     EA, CU NUMELE SPERANȚEI 
     

    PREZENȚĂ NEVĂZUTĂ 
     
     

       Tu, care mi-ai înaripat 
    viața 
    și cu nevăzuta-ți prezență ai 
    umplut toate golurile 
       și ai înstăpânit cu deșartă speranță, 
    cu vise fără de cedare 
       știi tu care călător încă n-a 
    ajuns la casa lui 
       deși de mult s-a stins steaua cea dintâi. 

       știi tu cum arde marea când 
    soarele, -n amurg, se lasă pe 
    trupu-i mlădios 
       pe care se leagănă darurile talazurilor fără 
    darurile pentru daruri, 
       într-ale căror grădini se-nmulțesc algele și 
    săratele ferigi, spuma ce valurile le sărută 
    însă de iubirea-și n-are parte. 

       Știi să-ți repeți numele când 
    cade-n izvor, 
       când glasul pierdut nu are unde să se 
    oglindească, 
    îți sunt ochii-ntorși într-acolo unde 
    m-ai întâlnit întâia oară, 

       unde boncănesc acuma cerbii cei tineri, cu 
    picioarele săpând iarba și pământul. 
     
     

    ÎȚI AMINTEȘTI DE MESAJE 
     
     

       Tu, care ți-ai rezumat povestea-n 
    câteva slove 
       al căror înțeles nu poate nimeni să-l explice, 
    știi că-n ele se ascund imagini pe care 
    le-ai pierdut 
       în vreme ce adunam cuvinte noi 
    și frunze de salcie, în vreme ce se-mplinea socul 
    în soarele de iunie, 
       iar din fluierul lui ciobanul turmei 
    înstelate chema îndrăgostiții. 

       Tu care te-ai luat după ceasul solar, 
    știi tu, măcar îți amintești de 
    mesajele pe care ni le trimiteau urmele noastre 
    în vreme ce ne scrijeleam în palme chipul 
    presimțitei tristeți, 
       iar dimineața te trezeai crezând că 
    ai găsit fericirea 
       acolo unde și-a înălțat Vărsătorul grădinile 
    sale 
       și ți-ai pus la porți străjeri 
    să ne păzească de rugăciuni, să ne 
    spună cum luna, iubitul întunericului, 
    ne-a furat visele 
       de fiecare dată când întinerește cerul și 
    începe poveștile cu care ne trece însetați 
    peste apă, 

       peste anii care te țin în brațe 
    și cu picioarele goale fug din pragul meu. 
     
     
     

    NU AI ȘTIUT DE DORM 
     
     

       Nu ai știut de dorm până ce stau cu ochii mijiți 
    și pe fluierul vântului colind locurile 
    iubirii noastre, 
       înscriind pe fiecare dintre ele semnul 
    tău, 
       deschizând porțile și acolo unde nu se vede 
    ograda, 
       unde în țarcurile zorilor se aburesc turmele 
    cerului, 
       iară roua cântă despre dragoste. 

       Nici acum nu știi de ce visez în vreme ce 
    treaz pășesc pe cărările noastre, 
       în vreme ce amiaza se pregătește să cânte 
    vechea doină coborând 
       în sandalele zeiței romane în josul 
    treptelor de lemn, 
       spre castelul ce nu există nicăieri. 
       Iar aceste dealuri ale sânilor sunt pământurile 
    pe care le suge copilul cer 
       visându-și nașterea, sărutând 
    mâna care a sădit copacul cu frunza  căzătoare și 
    tuia cea veșnic verde 
    și grădinile în care vor coborî îndrăgostiții. 
     
     

    TREZEȘTI TU ADORMITUL ADEVĂR 
     

     
      Ești tu aceea a cărei putere 
    deschide porțile 
       în spatele cărora divina lumină 
    încălzește drumurile morții 
       pe care pășesc și visez între 
    spațiul gol și propria-mi umbră? 

       Al tău e glasul ce trezește neliniștit 
    cu neauzită chemare 
       la porțile uitatului rai, 
    dinaintea cărora chinul și suferința își 
    spun amintirile? 

       Trezești tu adormitul 
    adevăr 
       recunoscându-i sorții puterea 
    intențiilor 
       față de puterea noastră ce se irosește 
    cu fiecare zi 
       în josul zidurilor prin care am 
    trece, 
       în spatele cărora am schimba 
    speranța cu pierdutul . 
     
     
     

    TE-AU CÂNTAT PE TINE 
     
     

       Pe tine te-au cântat secerătorii 
    întrecându-se cu soarele și ziua 
      în spicul cărora grâul copt 
    ducea daruri celor înfometați și 
    celor îndrăgostiți 
       în vreme ce prin amiaza de vară secerile 
    chemau dorul păsărilor? 

       Ești tu aceea care a fugit 
    din cântec 
       și te-ascunzi acum, împodobită 
    cu tăcere și lacrimi, 
       purtând în inimă inelul de aur 
    al timpului trecut? 

       Tu pășești neauzit 
    între zi și noapte, 
       între lună și 
    anotimpuri, 
       tristă și neschimbată? 

       Uite, nimeni nu te vede. 
    Te recunosc doar cântecele, 
       doar ele recunosc căldura 
    trupului tău, 
       răsuflarea ta și pasul ce se-aude. 
     
     
     

    TE FURIȘEZI PRIN TĂCERE 
     
     

       Ești tu cea care se furișează 
    prin tăcere 
       și cu degetele scrii slovele 
    care cu taină încălzesc această clipă, 
       și stelele când noaptea de gheață 
    le înconjoară, când vânturile de miază-noapte ies 
    din iarnă și ne-mpresoară casa fără de 
    ziduri. 

       Auzi tu cum greierele îndepărtatei 
    veri încă mai cântă prin trezirea noastră, 
       unde se întrec anii cu 
    insomnia, 
       unde Balanța zodiacală cântărește golul, 
    ținând pe taler propriul său suflet, 
       și cântecele pe care le cânt 
    neobosit căutându-te pe tine, unica, 

       perla pe care vânătorul pe inima sa 
    a pierdut-o 
       iar acuma suferă și doar mie-și 
    spune durerea. 
     
     
     

    UȘOR ÎI ESTE TRISTEȚII 
     
     

       Ușor îi este tristeții, 
    dar trebuie cântat și-atunci când nu există 
    motive, 
       trebuie să te rogi în fiecare zi 
    să nu te ducă ireală de mâini, 
    să te găsească acolo unde te-ai ascuns, 

       în spatele căldurii cerului ce se 
    întinde 
       după tactul răsuflării tale, după puterea 
    absenței tale 
       care-mi conduce și-mi încurajează pașii 
    pe ciudata linie a vieții. 

       E ușor a-ți aminti, 
    dar trebuie să ai putere 
       și cu-amărăciune să începi să cânți cântecul 
    ce se va auzi mai departe de durere, 
       mai departe de sunet. 
     
     

    GHICIREA VISELOR 
     

    VISĂM? 
     
     

       Visăm sau 
    ghicim visele 
       când cu mâinile împreunate 
    atingem zorii, 

       când ne gândim că este 
    îndeajuns doar dorința 
       și să fie realitate ceea 
    ce ascunde naiva inimă, 
       ceea ce poartă ochii în afara noastră 
    descoperind o lume nevăzută 
       și drumul pe care îmbrățișate 
    pășesc umbrele noastre. 

       Ghicim visele 
    când, față în față, 
    ne întâlnim cu soarta, 
       cu ceea ce ne este scris 
    încă de la naștere 
       când am fost un pumn de plâns 
    al Creatorului nostru. 
     
     
     

    DOAR VISELE ÎNVING DEPĂRTĂRILE 
     

       Doar visele pot învinge 
    depărtările dintre noi, 
       vorbim pe când căutăm drumul 
    pe care ne-am fi întâlnit 
       ori casa în care se trăiește fără 
    despărțiri, 
       în care puterea voinței este mai mare 
    decât puterea sorții. 
     

       Vorbim privind cum visele 
    pleacă 
       să învingă pustiul fără 
    de semne de drum, 
       cu tăcerea să se întâlnească. 

       Vorbim privind cum speranța, 
    cu firave mâini, înlătură piedicile, 
    impasul și depărtările, 
       și cu o puternică mișcare eliberează 
    visele 
       pregătite să se întoarcă, din nou 
    să-și încerce puterea, 
       bucuroase că, după trezire, 
    nu le-am uitat. 
     
     
     

    CUVINTELE SĂ EXPRIME VISELE 
     

       Cuvintele să exprime visele, 
    să le numească taina. 

       Iar în vremea asta 
    noi ne vom muta în casa noastră, 
    vom îngriji măslini și vom cânta 
    cântece 
       pe țărmul mării noastre, 
    și cu fluierul lui Orfeu vom chema 
       sunetele care ar reînvia, 
    înainte de ce vom povesti toate poveștile, 
       înainte ca totul să înceapă să prea semene 
    a noroc, 

    înainte ca visele noastre să se trezească. 
     
     
     

    NU DOAR ÎNDRĂGOSTIȚI 
     
     

       Nu visează doar îndrăgostiții 
    ci și aceia care doresc 
       să-și ascundă durerea 
    acolo unde se-ascunde iubirea, 
       unde-și spală nemurirea 
    nenumăratele chipuri și curg 
    divinele izvoare, 

       unde va întâlni tinere și vechi 
    vise 
       și-n ele va găsi 
    tot ceea ce nu s-a întâmplat, 
       și tristețea care în urma a toate 
    rămâne 
       sigură că nici visele 
    nu-i pot nimica. 
     
     
     

    VISE FĂRĂ DE ADĂPOST 
     
     

       Visele noastre, sărmanele, fără de-adăpost, 
    recunosc în semnele vremii 
    propriile semne, 
       în nedesăvârșirea noastră propriul destin 
    și, întorcând izvorului nemuritoarele ape 
    în care se oglindește veacul lor, 
       înscriu slovele iertării 
    așteptând să se liniștească lacrimile pe care le-ntâlnesc 
       pe drumul pe care trecem. 

       Iar în celesta carte înscrise sunt 
    mesajele morții 
       printre ale căror rânduri se-ascund 
    cuvintele iubirii 
       pe care în sine le-am găsit când 
    am fost fericiți, 
       pe care ne sprijinim până ce pășim 
    spre lumină, prin ponorul fără fund, 
    crezând în iubire ca în unica 
       favoare a vieții. 
     
     
     

    CINE ALTCINEVA DACĂ NU VISUL NOSTRU 
     
     

       Cine altcineva, dacă nu visul nostru, 
    să deschidă poarta cerului, 
       cine ne-ar fi lăsat acolo 
    unde se învață nu se poate și nu e voie, 

    cine ar fi sprijinit speranța, ar fi învins 
    ispitirile 
       în această dureroasă locuință pe 
    pământ 
       în care iubirea noastră își recunoaște 
    propria locuință, 
       trecătoarea veșnicie fără alegere, 

       acest pumn de întuneric și lumină, 
    aceste cântece care ar dori să fie imnuri 
       și să fie deasupra muritorului timp așa cum 
    sunt iubirea și visul 
       deasupra puterii noastre. 
     
     

    CE DACĂ VISELE CRESC 
     
     

       Ce vom face când visele noastre 
    cresc, 
       când prind curaj și singure pleacă 
    peste lume, 
       cum vom încerca intențiile lor 
    cum le vom ademeni 
    să se întoarcă? 

       Cu poveștile din basme, 
    cu o mie și una de nopți 
       și o singură viață, 
    le vom oferi destule motive pentru a ne 
    recunoaște, 
       și a mai savura o dată frumusețea 
    muritorului nostru orizont, 
       de unde se distinge tot ce e 
    văzut și nevăzut, 

       înainte de a descoperi singure că nu mai 
    există. 
     
     
     

    NE ȚIN VISELE MINTE 
     

       Am fost jucării 
    pentru visele noastre, 
       ori doar am trecut prin ele, 
    călători norocoși cu ochii legați? 

       Aud cum le chemăm 
    cu un glas ale cărui strune încă mai întind 
       pasiunea dinaintea căreia am stat în genunchi, 
    sunt în asta însingurate ori 
       sunt în orașul sfânt care nu-și cunoaște 
    originea, 
       până la care glasul nostru nu ajunge? 

       Ne văd pe noi, slugi ale lor, 
    cum le trimitem spovedanii 
       până ce zilele degetele încălzesc 
    la soarele cu dinți al acestei ierni târzii, 
       care pe neașteptate îmbracă haina 
    iernii pe care am uitat-o? 
     
     

    FĂRĂ APĂRARE 
     
     

    FĂRĂ DE APĂRARE ESTE CASA DINTRE NORI 
     
     

       Fără de apărare este casa dintre nori, 
    vântoasa noastră casă, 
        zidurile ei, din praf 
    stelar, 
       ferestrele, din durere. 

       Fără de apărare sunt clanța și 
    pragul 
       pe care tăcerea-și odihnește 
    pașii, 
       fără de apărare sunt nerostitele 
    cuvinte 

       și fierbintele gol în care 
    am ascuns trecutul, 
       cartea păcatelor și cartea iubirii, 
    pentru ca în repausul timpului gol 
        să ne jucăm de-a norocul nostru 
    prin odăile fără de geamuri și uși, 

       la porțile cerului fără de casă, 
    la ale cărui puteri dinainte ne-am plecat 
    capul. 
     

    FĂRĂ DE APĂRARE ȘI FĂRĂ ÎNFRÂNGERE 
     
     

       Fără de apărare și fără înfrângere 
    a trecut cuvântul nostru 
       și-acuma-și pleacă urechea dinăuntru 
    pe pieptul nostru 
       să asculte semnele cerului 
    pe muritorul infinit. 

       Și noi ne-am trecut drumul 
    privind cum urcă iubirea 
       în susul scării stelare, 
    am trecut neștiind 
       că vocea noastră nu poate pronunța 
    poruncile cerului și legile, 
       că nu putem prin împăcarea cu pierderea 
    să întoarcem îndepărtata noapte, 
    plină de clar de lună, 
       prin care am călcat ascultând 
    neauzite sunete 
       și am privit cum în senina noapte 
    se naște lacrima, 
       în care și-acuma își află cuvintele noastre 
    temeiurile și puterea. 
     
     
     

    FĂRĂ DE APĂRARE ESTE INIMA 
     

     
      Fără de apărare este această inimă 
    într-ale cărei încăperi domnește umbra ta, 
       fără de apărare sunt minutele și orele 
    prin care trec neauzit, 
       și locurile întâlnirilor noastre, și banca 
    pe care, în copilăria noastră, 
    se odihnește timpul liber. 

       Să mă plec dinainte-i ori 
    să-mi bat joc de durerea 
       ce-și ascunde fața după curatele 
    ferestre ale răsăritului, 
       prin care pășești ca prin biblicele 
    livezi, 
       prin iarba acestor nemuritoare ținuturi 
    răsărită din uitare. 

       Iată, și aici te apăr, 
    aici unde ți-este prezența mai adâncă decât 
    hăul cerului , mai puternică decât vântul care 
    împrăștie anotimpurile prin pustiurile 
    pământului, 
       aici unde cu bătăile inimii 
    ți-am întins împărăția până unde ajunge 
    nevăzuta depărtare încleștată cu durerea, 
       unde magia vieții și a morții 
    împacă suferința cu Dumnezeu. 
     
     

    DESCOPERIT-AM AZI-NOAPTE CUM MĂ TREZEȘTI 
     
     

        Descoperit-am azi-noapte cum mă trezești, 
    și cum ireale sunt  imaginile vieții 
    cu care umbra ți-o apăr 

       în pragurile casei părăsite 
    ale cărei uși de ieșire și de intrare 
    sunt amestecate cu răsăriturile și 
    apusurile zorilor 
       din ochii tăi. 

       Descoperit-am azi-noapte cum accepți 
    înfrângerile și pierderile 
       cu o tăcere ce seamănă a 
    jurământ. 

       În vreme ce zorile se leapădă de toate 
    purtându-ți chipul, apărându-ți 
    numele, 
       înțeles-am că doar iubirea știe 
    să apere și să ierte. 
     
     

    ATINGE CU MÂNA PRAGUL NELINIȘTII 
     
     

       Atinge cu mâna pragul neliniștii noastre 
    și privește cum se deschide ușa 
       prin care se văd pierdutele 
    zile, 

       și mâinile noastre apăsate deasupra a ceea 
    ce apărăm 
       imprudent crezând că tinerețea 
    nu are sfârșit. 

       Pomenește ceea ce ai iubit 
    și-ascultă cum răsună depărtarea 
       cu sunetele pe care pășim 
    fără a ne ajunge pe noi înșine 
       așa cum cerul nu-și ajunge 
    stelele. 

       Atinge cu mâna locul care doare 
    și spune cum am fi trăit 
       cu inima de n-am fi scris iubirea 
    și dincoace și dincolo de durere, 
       de n-am fi apărat ceea ce apărat 
    nu se lasă. 
     
     

    ÎN REVĂRSĂRILE CLARULUI DE LUNĂ 
     
     

       Când luna, paznicul nopții, 
    încetează a-și apăra domeniile 
    și pleacă spre casă 
       întâlni-va iubirea noastră 
    ce-și caută drumul de întoarcere? 

       Ne va duce până la 
    izvorul 
       unde am băut taina 
    iubirii și a suferinței, 
       și cu praful stelar al veșniciei 
    am umplut clondirele de aur 
       ascunzându-ne fețele în temere și 
    dorință, 
       și în revărsările clarului de lună de-a lungul 
    nesfârșitului cer 
       unde și-acuma se-ntâlnesc 
    îndrăgostiții. 

       Va trezi luna, paznic al nopții, 
    pe cei adormiți 
       când ajunge la poarta apei 
    proaspete 
       și descoperă că nu suntem. 

    FĂRĂ DE APĂRARE SUNT CUVINTELE 
     
     

       Fără de apărare sunt cuvintele 
     care ne-au părăsit inima, ținutul 
    lor natal, 
       când le-am îndrumat unul spre altul, 
    când am legat cu ele două 
    luminoase umbre ivite din 
    inexplicabilul albastru, 
       în care sunt născuți cerul și stelele, 
    și liniștea, celălalt nume al durerii. 

       Din fiecare cuvânt își iau zborul roiuri 
    de sunete. Prin ele răzbate 
    vulnerabila noastră inimă 
       în vreme ce vântul cel alb deschide ușa 
    îndărătul căreia domnește liniștea, 
       în ea glasul nostru șuieră 
    aidoma setei prin uscata țărână. 

       Iar noi nu știm cum să ne-adunăm 
    cuvintele 
       care fără noi călătoresc prin 
    pustia vreme, 
       cum să le apărăm de depărtările 
    în afara cărora ele nu mai există. 
    FĂRĂ DE APĂRARE ESTE CEEA CE AM APĂRAT 
     
     

       Fără de apărare este tot ceea ce am apărat 
    plini de stăruitoare speranțe 
       tot ceea ce trainic am construit, cu 
    credința că e mai tare inima decât orice, 
       că ne sunt tălpile mai tari decât umbra, 
    iar amintirea decât frunzele toamnei, 
       ale cărei pârâuri, precum apele subterane, 
    se pierd în galbenele culori ale cerului. 

       Este oare ziua aceasta ziua liniștii care 
    se rotește în jurul axei nopții, 
       prin care se vor pierde amintirile și, 
    la mijlocul drumului, vor mai arunca o privire 
    peste ținuturile prin care iubirea, 
    divină și nemuritoare, 
    întărește tremurul în fața necuprinsului, 
       dar lângă acest necuprins inima noastră își 
    împinge 
    piatra 
       și fără mânie se întoarce la început 
    pentru a face din depărtare pod între speranță și 
    soartă. 
     

    SORA PĂTIMIRII MELE 
     

    SORA PĂTIMIRII MELE 
     
     

       Soră a pătimirii mele, 
    privește cum atinge matinalul nor 
    locurile de demult ale iubirii noastre 
       și în liniște deschide ochii spre zori 
    în vreme ce în josul cerului, pe urmele lui, 
    se coboară umbrele noastre 
       să-și sprijine tăcerea de 
    sufletul zilei, 

       să trezească tremurul rouăi 
    cu cântecul buzelor închise 
       în clipa în care inima deschide 
    dimineața 
       și pornește prin valea prin care 
    am visa. 

       Spune de are tristețea ta aceleași 
    slove 
       din care am sădit de necuprins 
    grădini de trandafiri fără de nume, 
       și flori cărora nu le știe nimeni denumirea, 
    grădini prin care mă voi plimba și după 
    viață, 
       pentru a repeta numele când va amuți 
    pieritoarea gură, 
       pentru a repeta sunetele pe care 
    le-am făcut cu mâinile noastre 
       într-un răsărit îndepărtat, 

       care încă se mai aud prin cer și 
    prin tăcerea încăperii, 
    cu un gol care nu ne-a uitat. 
     
     

     

     
 
 
 
 All contents copyright © 1999. All rights reserved