DRAGAN DRAGOJLOVIÆ
CARTEA IUBIRII
* * *
Versiunea românească:
Dușan Baiski și Blagoe Ciobotin
TIMIȘOARA - 1996
CUPRINS
DARURILE VIEȚII
Pornește, tulbură, agită
FOCUL ZORILOR ÎNDEPĂRTAȚI
Focule, am modelat flacăra ta
Arzi cu flacără albă
Am stins aurora purpurie
Te voi recunoaște
Cuvântul să scapere focul
Ca un opaiț pe masă
În gerul acesta
SLOVA NUMELUI TĂU
Vestitorii pronunță numele tău
E scris numele tău
Când viața începe să ne frângă
Pronunțarea numelui tău
Slovele dumnezeiescului nume
Cineva cheamă prin rouă
Încet slăbește glasul
Timpul și-a întins rădăcina
ÎNTRE CÂNTECE ȘI LINIȘTE
Între cântece și nori
În serile de toamnă
Pe căruță se plimbă seara
Urcă și se scufundă în liniște
Oare am presimțit totul
Acest țipăt al păsării
SLUGĂ ȘI DOMN AL MEU
Taina ochiului meu
Tu, semn din copilărie
Tu, cuget al meu
De partea aceasta a adevărului
Mirosul sălciilor de toamnă
Cerul de la apusul soarelui
Strălucește umbra ta
ISPITE
Ne ispitesc
Când ne-aducem aminte
Îndoiala noastră
Am rămas vulnerabili
Ispitirea a fost definitivă
EA, CU NUMELE SPERANȚEI
Prezență nevăzută
Îți amintești de mesaje
Nu ai știut de dorm
Trezești tu adormitul adevăr
Te-au cântat pe tine
Te furișezi prin tăcere
Ușor îi este tristeții
GHICIREA VISELOR
Visăm?
Doar visele înving depărtările
Cuvintele să exprime visele
Nu doar îndrăgostiți
Vise fără de adăpost
Cine altcineva dacă nu visul nostru
Ce dacă visele cresc
Ne țin visele minte
FĂRĂ APĂRARE
Fără de apărare este casa dintre nori
Fără de apărare și fără înfrângere
Fără de apărare este inima
Descoperit-am azi-noapte cum mă trezești
Atinge cu mâna pragul neliniștii
În revărsările clarului de lună
Fără de apărare sunt cuvintele
Fără de apărare este ceea ce am apărat
SORA PĂTIMIRII MELE
Sora pătimirii mele
DARURILE VIEȚII
PORNEȘTE, TULBURĂ, AGITĂ
Pornește, tulbură, agită,
să se trezească pasiunea ascunsă
să scânteieze focul ce arde
cu flacără dătătoare de viață,
să fiarbă durerea și speranța
pe hotarele unde puterile nevăzute
ale morții cu viața se sărută.
Cu mișcarea ochiului reaprinde ceea ce
a ars deja, jarul acela din pântecul pământului
ce ne încălzește călcâiele,
patima încinsă ce frige totul
pe pământ și pe cer.
Înnebunește totul ce ne înfrânează,
rupe granițele pe care lumea, în fiecare
zi, pe drumurile dragostei noastre
le ridică,
și fugi, avântă-te din toate puterile
în îmbrățișarea care te așteaptă în toate colțurile lumii,
în somnul tău și în realitatea mea.
Pășește către mine, pronunță
cuvântul în care ne jurăm, în fața căruia îngenunchiem,
și dezleagă părul să se reverse
peste sânii aurorei,
peste durerea zilei trădătoare.
Slobozește vocea cu sunetul să înnebunească
literele pe care întreaga viață le pomenim,
ascunzând în ele bătăile inimilor
noastre,
aranjează aceste litere în vântul care
ne poartă de la o speranță la cealaltă.
Iar pașii tăi să înnebunească
străzile, să le ațâțe unele împotriva celorlalte,
tulburate să se ciocnească între ele
și cu stelele.
Iubește și nu opri nimic,
totul să fie cum a fost sortit,
inima să te aducă la casa mea, astfel ca
împreună să oferim daruri puterilor
vieții și iubirii.
Nu opri nimic, totul este fără de apărare.
În inimile noastre este înscrisă voia lui
Dumnezeu
și golul cald prin care,
fără noi, păși-va timpul.
Pornește, tulbură, agită,
aprinde nearderea,
fie ca prin noaptea trează să se scurgă
țâșniturile ploii fierbinți, fie ca pe
coapsele dimineții într-o suflare nebună să moară zorile.
Fă ca pe arcul curcubeului să urcăm și să
coborâm îmbrățișați,
negândind dacă tinerețea și viața
au sfârșit,
iar în vremea asta
norii întârziați să se sărute.
FOCUL ZORILOR ÎNDEPĂRTAȚI
FOCULE, AM MODELAT FLACĂRA TA
Focule, cu mâinile am modelat
flacăra ta
de-a lungul drumurilor care-mi erau
sortite,
pe luciul tău tihnit și astăzi
inima mi-o încălzesc,
și liniștea care înmulțește umbra
anotimpurilor de demult.
Iată, flăcării tale mă închin
vârfurile ei ating iarna pe care golul
o sedimentează,
iar anii prin care am trecut singuri
și despărțiți o blestemă.
Focule, vei arde până când arde această inimă
a cărei tremur aduce prinos cenușii tale,
a cărei presimțire o mint cu nădejdea
în timp ce vatra stinsă visează căminul
în care dragostea nu moare.
ARZI CU FLACĂRĂ ALBĂ
Arzi,
de flacăra albă încă mai este cuprinsă constelația
pe care ne-am început casa,
și pădurea din care am trăiat trunchiul pentru
ușa
prin care treceam îmbrățișați.
De-a lungul acestei flăcări albe
încă se mai cațără inima noastră
ca și cum pe vârful ei ar aprinde cenușa.
Iar tu, vechiule an,
care te căiești pentru tot ce n-ai
luat,
oare în dimineața ta copiii zorilor
își țin capetele-ntoarse către Dumnezeu
până apare soarele,
până noaptea își schimbă veșmintele,
până ce flacăra mistuie rugul biblic,
dinaintea căruia străjerii pustiului
o-ntâmpină pe-a mea dragă.
Pe pustiul munte Galad, știu,
nu mai este cine să culeagă crinii.
AM STINS AURORA PURPURIE
A trecut luna nouă. Am stins
aurora purpurie
înainte de a-și fi văzut dimineața chipul
în oglinda zilei,
înainte ca mâinile să fi adunat cenușa.
Am stins focurile, dar tăciunii
au rămas în inimă
să țină minte ceea ce ar fi putut să fie.
Am stins focurile, neregretând flacăra
în timp ce priveam cum se-ndepărtează
primăvara
cum la poarta lunii mai ziua uită
ce i-a promis aurorei
Ce să mai spunem acum când avem mai multă
înțelepciune decât nădejde,
mai mult timp trecut decât viitor,
când i-am cedat totul durerii,
tăcută și veșnică, demult fugită
din cer.
TE VOI RECUNOAȘTE
Te voi recunoaște printe scântei,
printre urmele incendiului,
te voi recunoaște în luciul cenușii
din palmă
care se revarsă pe partea stângă a
pieptului meu
legând absența ta și
căldura vieții mele.
Te voi recunoaște după tremurul inimii
în care fulgerul aprinde tunetele
pe care ne urcăm să descoperim
lumile de rai
de la stingerea ochiului,
acolo, unde, prin tinerețe,
nestăpâniți pășeam,
acolo, unde și-acum te privesc cum mă
cauți printre plantațiile de tuia ca
printre săruturi.
Te voi recunoaște după căldura din venele mele,
după urma Ursei Mari
care s-a furișat din cer
plecând iubitei mele.
CUVÂNTUL SĂ SCAPERE FOCUL
Fie să scapere cuvântul focul alb
pe atingerea veșniciei și a glasului nostru,
nădejdea cu care ne căutăm
pe singurătatea pe care calci.
Fie ca ziua de mâine să primească
culoarea feței tale
și să coboare aici unde cuvintele noastre
încă mai încălzesc
și păzesc ghicitoarea în care
ascundeam tainele
cât timp eram prieteni cu cerul,
și, pe apă, pe soare lăsam
amprentele trupului.
Fie ca ziua viitoare să cânte
ceea ce am visat
când visători veneau la poartă
să o cheme
pe aceea fără de care
nu există viață.
CA UN OPAIȚ PE MASĂ
Ca un opaiț pe masă, seara de demult
se mistuie
în focul în care invulnerabili am ars,
cu focul stupid al patimii înflăcărate
pe care am vrut să ne suim
la cer -
acolo unde nu există moarte,
unde nădejdea este semnul nepieirii.
Întunericul strălucește.
Se aprind vânturile
anului tânăr,
acum când umbrele timpului se sting,
când noaptea furișându-se coboară pe potecile
care-și amintesc de noi,
de-a lungul cărora am dori să ne întoarcem
până ce flacăra nepământească tainic
ÎN GERUL ACESTA
În gerul acesta, în timp ce vântul de miazănoapte
respirația o-ngheață,
să suflăm jarul de pe locul vechii
vetre
să privim cum întinerește
soarele, cum pâlpâie țâșniturile strălucitoare
de-a lungul umbrelor anilor lungi.
Să aprindem focul acolo unde vânturile
cenușa au suflat-o,
unde furtuna tace,
și să privim cum mâinile necredincioase
binecuvântează drumurile dragostei
și a uitării
pe care moartea adună, iar lacrima
reînnoiește
zilele care au devenit lumină.
SLOVA NUMELUI TĂU
VESTITORII PRONUNȚĂ NUMELE TĂU
În diminețile senine ale tinereții ascultam
cum vestitorii cerului pronunțau numele
tău
deschizând cuvintele și timpul în durerea
care știe să se bucure.
Fără odihnă mergeam după acest sunet,
ziua și noaptea buchisind slovele,
scriindu-le pe toate scrisorile lumii,
și pe muntele Galad, unde iubita lui Solomon
șoptea Cântarea Cântărilor.
În diminețile senine și în nopțile lungi
ale vieții
mergeam după acest sunet asemenea orbului
după bastonul alb,
știind că te voi pierde
dar salvând pentru vecie cântecul
care va naște toate cântecele,
rămânând nescris.
E SCRIS NUMELE TĂU
E scris numele tău
unde viața ascundea tainele,
de unde nimeni nu-l poate șterge.
E scris pe trupul meu,
pe bucurie,
pe picăturile de ploaie, pe vântul
pe care-l voi călări ca pe cel mai bun
cal
când voi porni într-acolo unde sunt
grădinile mele.
E scris în ochii mei,
pe ziuă și noapte,
pe granița visului, ca neuitarea
să-l reînnoiască și să-l păzească.
E scris în inima mea,
aici unde nici moartea nu-i poate dăuna
unde bătăile îl reînnoiesc și-l
unesc cu veșnicia.
CÂND VIAȚA ÎNCEPE SĂ NE FRÂNGĂ
Când viața începe să ne frângă,
când lumea începe să semene pe
ceea ce este
și nu pe ceea ce am visat,
când de pe turnul nostru se sfarmă
obloanele protectoare
și cu ruinele lor îngroapă
speranța,
eu voi înscrie numele tău deasupra
cerului înșelător,
acolo, de unde îl voi vedea și cu
ochii închiși.
PRONUNȚAREA NUMELUI TĂU
Cu conversația fericitului cu liniștea
se aseamănă pronunțarea numelui tău
și a rugăciunilor,
această șoptire a acelorași imne
cu speranța ca o divinitate
fără de nume,
din apropierea nevăzută te va
aduce,
și-n inima mea te va liniști
ca să poți auzi glasul meu,
aici unde sunetele numelui tău
ridică scări către cer
de-a lungul cărora coboară luna cea tânără,
când amintirea începe să bată
la ușa prin care se scurge
către veșnicie
timpul din mâinile noastre.
Acolo unde odată te voi găsi
și-ți voi dărui fotografiile acestei vieți
înșelătoare.
SLOVELE DUMNEZEIESCULUI NUME
Dumnezeiescul nume,
slovele tale sufletul le-a buchisit
zile și ani în șir,
iată, și astăzi fac același lucru,
fiecare literă o extrag din adâncul
anilor,
smulgând-o cerului,
încet și cu grijă buchisesc neliniștea
îngenuncheat în fața ta,
putere de neprins pe porțile
începutului și sfârșitului,
fără de trup omniprezență,
mă închin ție asemeni creatorului
cum se închină operei sale desăvârșite,
mă închin până sunetul tău domnește,
până încerc să stăpânesc
singurătatea
și infinitul pustiu care cască
în partea stângă a pieptului.
CINEVA CHEAMĂ PRIN ROUĂ
Cineva cheamă prin roua verde
iar tu păzești glasul
pe hotarele zorilor să pronunți
tot ce ai visat azi-noapte.
Păzești cheile tainelor și deschizi
poarta zilei
la care întâlnesc tot ce am pierdut
încontinu pronunțând numele
tău
ca veșnic să exiști.
Nu știu pe unde calc, nici
când ne vom întâlni,
nici dacă dorințele au primit
culoarea aurului,
dar pe păzitoarea destinului o văd cum
îți face cu mâna
și îndoiala cum îmbracă hainele
noi.
ÎNCET SLĂBEȘTE GLASUL
Încet slăbește glasul
și vestește apusul soarelui
descompunând slovele numelui tău
pe consoanele și vocalele
cântecului de jale
în care se afundă noaptea.
Știu, în curând prin liniște se va
anunța numele tău,
iar prin abisul nopții să înceapă să
vorbească împreună nefericiții întunericului,
după ce prin seară trec
licuricii
grăbindu-se să înapoieze vara ce
se pierde la marginea pădurii,
după aparența pe care o ținem pe
palmă, pe care pășim
ca pe însuși fundul vieții.
TIMPUL ȘI-A ÎNTINS RĂDĂCINA
Oare erai numai prin trecere
când am pronunțat numele tău
în locul unde timpul și-a întins
rădăcina și neuitarea a vorbit?
Oare ai răspuns sau
te-ai speriat
când primăvara și vântul au ieșit
din ceață,
când dumnezeii au cântat
în ritmul respirației noastre?
Oare ai reținut timbrul vocii mele
după care mă vei recunoaște la
poalele liniștii,
unde se va deschide spațiul
nepăcătos care nu știe să sărute,
și care niciunde nu are sfârșit.
ÎNTRE CÂNTECE ȘI LINIȘTE
ÎNTRE CÂNTECE ȘI NORI
Alerga între cântece
și nori,
pe potecile pe unde-l călăuzea
nașterea,
unde treaz îmbina
cuvinte și iluzii,
câtă vreme tainic cânta
tandra bocitoare,
iar mâinile presimțeau frigul
viitoarei ierni.
Era singur și deschis
sufletul lui,
pe care îl vei popula
și aici pentru totdeauna vei rămâne.
ÎN SERILE DE TOAMNĂ
În serile de toamnă
în pădurile natale încep să cânte noaptea și
păsările pădurii
și se îndreaptă peste ogrăzi și
grădini spre casa
în care șade lângă foc
numărând scântei,
jucându-se cu propriile dorințe,
până când noaptea nu deschide ușa
și cu liniștea întunecată umple totul.
Unde ești tu atunci
să vezi puterea nevăzută cum
sporește tremurul,
iar surâsul tău umple
golul,
în care în singurătate stau fotografia
ta și stelele nepăsătoare.
PE CĂRUȚĂ SE PLIMBĂ SEARA
Cu clopotele bisericii se-amestecă
fluierul
pe căruță se plimbă seara.
Scârțâitul roților se aseamănă cu
geamătul blând.
Pe moment așează-ți capul pe
aceste sunete
inspirând amurgul, mireasma
depărtării și a zilei ce se duce.
Roua tânără, asemeni lacrimilor ignorante,
cade repede.
Birjarul ceresc transportă
liniștea peste Caleea Lactee
a cărei culoare se stinge în negura
surdă a pământului.
URCĂ ȘI SE SCUFUNDĂ ÎN LINIȘTE
Urcă și se cufundă în liniște
tremurul frunzelor.
Cântatul păsărilor trezește partea ascunsă
a lumii
prin care calcă îngândurat
grăbindu-se ca furtuna să nu-i împrăștie
imaginile visului
pe care le clădea după
chipul tău
între sine și depărtare
de-a lungul imaginarei linii a vieții.
Se grăbește. Are nevoie de o mie de mâini și
de picioare
să ajungă ceea ce risipește,
și gândește ce frumos este să fi fericit
să cânți fără speranță,
ce provocator este să atingi cerul
cu propria inimă.
OARE AM PRESIMȚIT TOTUL
Vom trăi oate toată viața
copilăria,
oare am presimțit totul ce
se va întâmpla,
ce vom numi după durere
și dragoste,
se întreba, căutând printre sunetele
primăverii,
stând în fața porții prin care vei
intra,
unde reunite speranța și infinitul
vor trece din nou, căutând potecile
care puteau să-l conducă înspre tine.
Vom recapitula oare totul
ascultând pașii cum răsună,
privind cerurile goale,
sub care vom parcurge drumul
stabilit undeva în afara rațiunii noastre.
Când totul se va termina, este sigur,
tu vei fi aceea
pe care o vor imagina cerul și
anii, trecător și veșnic acum.
ACEST ȚIPĂT AL PĂSĂRII
Acest țipăt al păsării i-a luat
gândul
și l-a dus pe cărarea de tei, la al cărui
capăt freamătă platanii și cerul
în serile tinere
câteodată și cerul.
Acest strigăt al păsării, acest urlet
adânc se întoarce pe drumul
pe care inima lui trece
mirată,
iar de pe aurora toamnei picură tăcerea,
asemeni aurului vechi,
de-a lungul neauzitului foșnet al frunzelor, de-a lungul
tăcerii stelelor de pe cer,
care nu mai este același.
Cântecul tandru al dragostei alții parcă îl
cântă
cu o voce frântă, care se aseamănă cu
stinsele chemări,
cu un bocet.
SLUGĂ ȘI DOMN AL MEU
TAINA OCHIULUI MEU
Tu, taină a ochiului meu,
plăcut și unic în suflet, tăcerea de pe
buze,
gânguritul singurătății prin depărtarea de necuprins
a inimii,
unde pe neașteptate te-am întâlnit, neștiind
că însăși soarta te trimite,
unde te-am cules prin soare și prin rouă,
tu, bărbata mea floare-n durerea zorilor și printre
vânturi,
iată, mă închin parfumului tău și
spinului tău,
și glasului care mă conduce să nu rătăcesc,
și umbrei pe care am sorbit-o și trăiesc în prezența
câștigată prin nădejde și prin puterea rugăciunii.
Iată, te preamăresc. slugă și domn al
anilor mei,
tu, dorință, în care m-am cufundat și am oprit
timpul,
temere, tu, al cărei nume îl șoptesc
în fiecare clipă,
lumină în care mă aprind și mă sting
asemenea unui licurici deasupra lanului de grâu,
prin care vara pășește mândru și
apăsat
asemenea ție prin inima mea, prin viața mea.
TU, SEMN DIN COPILĂRIE
Tu, semn pe care în copilărie îl
desenam pe propriu-mi trup,
dinaintea casei, unde soarele cobora
să-și spele fața,
unde fără de urmă se cufundau picăturile de ploaie,
cum întreg mă cufund acum în tine
șoptind cuvintele ce mă ridică de pe
pământ.
Zbor, sunt un nor fără de obstacole,
norul copil, ce se lingușește cerului,
tatălui său,
ferindu-se să spună ce poartă-n inimă,
în burnița împănată prin care
se joacă dragostea
și mijind numără până la semnul la care
se deschid ochii,
când descopăr că nu mai ești,
că te-ai ascuns în interiorul infinitului
prin care mii de ani te voi conduce
cu mâna-mi neputincioasă.
TU, CUGET AL MEU
Tu, cuget al meu și toate cuvintele
nerostite ce încăpățânate pe mine se supără
și se adună pe terasa de lângă mare
luminată de clarul de lună
coborând de-a lungul treptelor către
neauzita apă
prin care numai luna și peștii înoată.
Iar acolo, în liniște, abia văzut
tremură un felinar,
în lumina lui va deschide noaptea ușa
și va slobozi trezele-mi vise în gol,
oprindu-le să se-nnoiască, să
povestească ce iubesc,
nerostită să rămână taina,
să nu-ți rămână numele-nrobit
sub cerul care-a coborât până pe apă
și cu stelele singură m-a lăsat.
DE PARTEA ACEASTA A ADEVĂRULUI
Tu, teamă a mea, fiorul de-a lungul căruia
ziua și noaptea, în adâncuri
cobor
pe fundul căruia găsesc teama
cum liniștită se plimbă
de partea aceasta a adevărului,
de-a lungul granițelor pe care inima le dărâmă, iar
rațiunea le reînnoiește.
Iar tu, pe alte depărtări
mergi nevăzând cum, fără consimțământul nostru
soarta ne-a legat
cu nodul pe care nici timpul nu știe
să-l deznoade,
mergi nevăzând propria-ți umbră
pe coapsele mele, buzele tale pe
ale mele,
și sânii mei cum alăptează
norii alături de care pășești.
Oare, a mă iubi, mă întreb, sau
a mă preda puterii deznădejdii,
sau a deschide porțile și a slobozi
teama să plece, să se prelingă
peste lume,
deasupra depărtărilor pe care te
poate găsi,
până adun și scad adunatul
și scăzutul
și mă las în voia cântecului
din vremea când au fost mai multe
vise decât durere.
MIROSUL SĂLCIILOR DE TOAMNĂ
Ești mai iute decât inima mea. Te plimbi
prin umbră, prin mirosul sălciilor
de toamnă,
pe lângă râul unde ne spălam pe față
și în vârtejuri surprindeam puhoaiele
care s-au năpustit din grădinile cerului,
unde, după fiecare noapte ne
lepădam visurile
clădind casă indestructibilă între
stele,
în care acuma te caut, deschizând
ușile de la toate camerele, aprinzând lămpașele
în toate nopțile,
alegând zilele și anii
în care te-am avut ascunzându-te de
alții.
Ești mai iute decât inima care și acuma te
mai visează
urmărind cum la izvorul iubirii
noastre
păsările obosite beau apă,
iar soarele coboară să-și potolească setea,
aici unde în afară de sete nimic nu mai există.
CERUL DE LA APUSUL SOARELUI
Din cerul de la apusul soarelui
vreau să-ți cos noua cămașă,
pe ea să înscriu calendarul viselor
și depărtarea prin care pășesc.
Vreau ca în seara aceasta să
pronunț cuvântul
ce este mai real decât mine,
acestor păduri și întinderi
care mă neagă
să le împart puțină iertare
încet pronunțând numele tău
întoarsă la cer, ochi în ochi
cu golul
cu ziua ce se stinge.
STRĂLUCEȘTE UMBRA TA
Strălucește umbra ta și încălzește
toate spațiile goale ale sufletului,
și adâncimile cerului,
în care am vrut să plantez
grădini
și prin ele să mă plimb cu
tine,
eliberată de teama de a
pierde și de frica de moarte.
Prin ele să pronunț cu tine
rugăciuni Dumnezeului iubirii
care, slabi și vulnerabili
ne-a dăruit conștiinței de frumos
și, dintr-atâția oameni, unul spre
celălalt ne-a îndreptat
cu dragostea noastră să
confirmăm legile lui
aici pe pământ, pe acest
veșnic bulgăre de suferință
ce se opune morții.
Strălucește umbra ta
și conduce durerea ce te caută
dincolo de lume
și te găsește cu ochii legați.
ISPITE
NE ISPITESC
Ne ispitesc zilele scurte.
Ploaia spală umbrele îmbrățișate
și cu foșnet neobosit se duce
prin ceață
în fiorul nostru candela care luminează universul
să întâlnească,
pe țâșniturile sale prelungi să
îmbrace noua haină
și să bată la ușa noastră,
oaspetele visului prin care trecem
treziți
nelăsând niciunde urme.
CÂND NE-ADUCEM AMINTE
Ca prin ceață vedem trecutul
și pe novicele în odaia liniștită
întors spre răsăritul soarelui
cu tâmplele în mâini,
și coatele proptite de liniște.
În timp ce creionul traduce tăcerea
în cuvânt
ca din tăcere cântecul să se nască,
se poate auzi șoapta care vine
din însăși sufletul lui Dumnezeu
și se întinde prin infinitul
care se află în noi
din care trecutul nostru nu știe
să iasă.
ÎNDOIALA NOASTRĂ
Îndoiala noastră este mărturia
neputinței noastre,
dovada că am înțeles legile
soartei
chiar dacă, și nu o dată,
am ispitit propria rațiune,
și atunci când am descoperit că
rugăciunea nu-și găsește refugiul
nici chiar tristețea noastră, în
desăvârșirea durerii,
și a neputinței de a păstra iubirea.
Dar, vibrația sufletului nu se sperie
de neputință, nici de ceea ce este trecător,
ci preamărește clipa în care am
cunoscut
că aparținem unul celuilalt,
și că alt adevăr nu există.
AM RĂMAS VULNERABILI
Ne ispiteau slăbiciunile noastre
cu aceeași forță ca și puterile cosmice,
am rămas vulnerabili într-atâta
încât cu ifose ne opuneam
la tot ce ne distruge
în timp ce pășeam peste pământ și peste
cer,
prin îndepărtatele ținuturi ale sufletului,
acolo unde norocul își spăla fața
în aurora începutului,
în aurora ce ne-a descoperit
timpul pământesc
și soarta care ne zeflemește
cu infidelitate și cu milă.
ISPITIREA A FOST DEFINITIVĂ
Ispitirea a fost definitivă când a venit
sfârșitul
și cu fluier de foc a fluierat
deasupra inimilor noastre,
a venit de pe muchia marelui gol
care se oglindește în ochii noștri
și urlând a creat cuvintele
cântecului
care acceptă să ne fie
luminător prin noaptea deasă
și are motiv să spună:
eu sunt glasul care plânge în liniște,
amară este roua dimineții
cu care vă veți spăla fețele
de astăzi și pentru totdeauna.
EA, CU NUMELE SPERANȚEI
PREZENȚĂ NEVĂZUTĂ
Tu, care mi-ai înaripat
viața
și cu nevăzuta-ți prezență ai
umplut toate golurile
și ai înstăpânit cu deșartă speranță,
cu vise fără de cedare
știi tu care călător încă n-a
ajuns la casa lui
deși de mult s-a stins steaua cea dintâi.
știi tu cum arde marea când
soarele, -n amurg, se lasă pe
trupu-i mlădios
pe care se leagănă darurile talazurilor fără
darurile pentru daruri,
într-ale căror grădini se-nmulțesc algele și
săratele ferigi, spuma ce valurile le sărută
însă de iubirea-și n-are parte.
Știi să-ți repeți numele când
cade-n izvor,
când glasul pierdut nu are unde să se
oglindească,
îți sunt ochii-ntorși într-acolo unde
m-ai întâlnit întâia oară,
unde boncănesc acuma cerbii cei tineri, cu
picioarele săpând iarba și pământul.
ÎȚI AMINTEȘTI DE MESAJE
Tu, care ți-ai rezumat povestea-n
câteva slove
al căror înțeles nu poate nimeni să-l explice,
știi că-n ele se ascund imagini pe care
le-ai pierdut
în vreme ce adunam cuvinte noi
și frunze de salcie, în vreme ce se-mplinea socul
în soarele de iunie,
iar din fluierul lui ciobanul turmei
înstelate chema îndrăgostiții.
Tu care te-ai luat după ceasul solar,
știi tu, măcar îți amintești de
mesajele pe care ni le trimiteau urmele noastre
în vreme ce ne scrijeleam în palme chipul
presimțitei tristeți,
iar dimineața te trezeai crezând că
ai găsit fericirea
acolo unde și-a înălțat Vărsătorul grădinile
sale
și ți-ai pus la porți străjeri
să ne păzească de rugăciuni, să ne
spună cum luna, iubitul întunericului,
ne-a furat visele
de fiecare dată când întinerește cerul și
începe poveștile cu care ne trece însetați
peste apă,
peste anii care te țin în brațe
și cu picioarele goale fug din pragul meu.
NU AI ȘTIUT DE DORM
Nu ai știut de dorm până ce stau cu ochii mijiți
și pe fluierul vântului colind locurile
iubirii noastre,
înscriind pe fiecare dintre ele semnul
tău,
deschizând porțile și acolo unde nu se vede
ograda,
unde în țarcurile zorilor se aburesc turmele
cerului,
iară roua cântă despre dragoste.
Nici acum nu știi de ce visez în vreme ce
treaz pășesc pe cărările noastre,
în vreme ce amiaza se pregătește să cânte
vechea doină coborând
în sandalele zeiței romane în josul
treptelor de lemn,
spre castelul ce nu există nicăieri.
Iar aceste dealuri ale sânilor sunt pământurile
pe care le suge copilul cer
visându-și nașterea, sărutând
mâna care a sădit copacul cu frunza căzătoare și
tuia cea veșnic verde
și grădinile în care vor coborî îndrăgostiții.
TREZEȘTI TU ADORMITUL ADEVĂR
Ești tu aceea a cărei putere
deschide porțile
în spatele cărora divina lumină
încălzește drumurile morții
pe care pășesc și visez între
spațiul gol și propria-mi umbră?
Al tău e glasul ce trezește neliniștit
cu neauzită chemare
la porțile uitatului rai,
dinaintea cărora chinul și suferința își
spun amintirile?
Trezești tu adormitul
adevăr
recunoscându-i sorții puterea
intențiilor
față de puterea noastră ce se irosește
cu fiecare zi
în josul zidurilor prin care am
trece,
în spatele cărora am schimba
speranța cu pierdutul .
TE-AU CÂNTAT PE TINE
Pe tine te-au cântat secerătorii
întrecându-se cu soarele și ziua
în spicul cărora grâul copt
ducea daruri celor înfometați și
celor îndrăgostiți
în vreme ce prin amiaza de vară secerile
chemau dorul păsărilor?
Ești tu aceea care a fugit
din cântec
și te-ascunzi acum, împodobită
cu tăcere și lacrimi,
purtând în inimă inelul de aur
al timpului trecut?
Tu pășești neauzit
între zi și noapte,
între lună și
anotimpuri,
tristă și neschimbată?
Uite, nimeni nu te vede.
Te recunosc doar cântecele,
doar ele recunosc căldura
trupului tău,
răsuflarea ta și pasul ce se-aude.
TE FURIȘEZI PRIN TĂCERE
Ești tu cea care se furișează
prin tăcere
și cu degetele scrii slovele
care cu taină încălzesc această clipă,
și stelele când noaptea de gheață
le înconjoară, când vânturile de miază-noapte ies
din iarnă și ne-mpresoară casa fără de
ziduri.
Auzi tu cum greierele îndepărtatei
veri încă mai cântă prin trezirea noastră,
unde se întrec anii cu
insomnia,
unde Balanța zodiacală cântărește golul,
ținând pe taler propriul său suflet,
și cântecele pe care le cânt
neobosit căutându-te pe tine, unica,
perla pe care vânătorul pe inima sa
a pierdut-o
iar acuma suferă și doar mie-și
spune durerea.
UȘOR ÎI ESTE TRISTEȚII
Ușor îi este tristeții,
dar trebuie cântat și-atunci când nu există
motive,
trebuie să te rogi în fiecare zi
să nu te ducă ireală de mâini,
să te găsească acolo unde te-ai ascuns,
în spatele căldurii cerului ce se
întinde
după tactul răsuflării tale, după puterea
absenței tale
care-mi conduce și-mi încurajează pașii
pe ciudata linie a vieții.
E ușor a-ți aminti,
dar trebuie să ai putere
și cu-amărăciune să începi să cânți cântecul
ce se va auzi mai departe de durere,
mai departe de sunet.
GHICIREA VISELOR
VISĂM?
Visăm sau
ghicim visele
când cu mâinile împreunate
atingem zorii,
când ne gândim că este
îndeajuns doar dorința
și să fie realitate ceea
ce ascunde naiva inimă,
ceea ce poartă ochii în afara noastră
descoperind o lume nevăzută
și drumul pe care îmbrățișate
pășesc umbrele noastre.
Ghicim visele
când, față în față,
ne întâlnim cu soarta,
cu ceea ce ne este scris
încă de la naștere
când am fost un pumn de plâns
al Creatorului nostru.
DOAR VISELE ÎNVING DEPĂRTĂRILE
Doar visele pot învinge
depărtările dintre noi,
vorbim pe când căutăm drumul
pe care ne-am fi întâlnit
ori casa în care se trăiește fără
despărțiri,
în care puterea voinței este mai mare
decât puterea sorții.
Vorbim privind cum visele
pleacă
să învingă pustiul fără
de semne de drum,
cu tăcerea să se întâlnească.
Vorbim privind cum speranța,
cu firave mâini, înlătură piedicile,
impasul și depărtările,
și cu o puternică mișcare eliberează
visele
pregătite să se întoarcă, din nou
să-și încerce puterea,
bucuroase că, după trezire,
nu le-am uitat.
CUVINTELE SĂ EXPRIME VISELE
Cuvintele să exprime visele,
să le numească taina.
Iar în vremea asta
noi ne vom muta în casa noastră,
vom îngriji măslini și vom cânta
cântece
pe țărmul mării noastre,
și cu fluierul lui Orfeu vom chema
sunetele care ar reînvia,
înainte de ce vom povesti toate poveștile,
înainte ca totul să înceapă să prea semene
a noroc,
înainte ca visele noastre să se trezească.
NU DOAR ÎNDRĂGOSTIȚI
Nu visează doar îndrăgostiții
ci și aceia care doresc
să-și ascundă durerea
acolo unde se-ascunde iubirea,
unde-și spală nemurirea
nenumăratele chipuri și curg
divinele izvoare,
unde va întâlni tinere și vechi
vise
și-n ele va găsi
tot ceea ce nu s-a întâmplat,
și tristețea care în urma a toate
rămâne
sigură că nici visele
nu-i pot nimica.
VISE FĂRĂ DE ADĂPOST
Visele noastre, sărmanele, fără de-adăpost,
recunosc în semnele vremii
propriile semne,
în nedesăvârșirea noastră propriul destin
și, întorcând izvorului nemuritoarele ape
în care se oglindește veacul lor,
înscriu slovele iertării
așteptând să se liniștească lacrimile pe care le-ntâlnesc
pe drumul pe care trecem.
Iar în celesta carte înscrise sunt
mesajele morții
printre ale căror rânduri se-ascund
cuvintele iubirii
pe care în sine le-am găsit când
am fost fericiți,
pe care ne sprijinim până ce pășim
spre lumină, prin ponorul fără fund,
crezând în iubire ca în unica
favoare a vieții.
CINE ALTCINEVA DACĂ NU VISUL NOSTRU
Cine altcineva, dacă nu visul nostru,
să deschidă poarta cerului,
cine ne-ar fi lăsat acolo
unde se învață nu se poate și nu e voie,
cine ar fi sprijinit speranța, ar fi învins
ispitirile
în această dureroasă locuință pe
pământ
în care iubirea noastră își recunoaște
propria locuință,
trecătoarea veșnicie fără alegere,
acest pumn de întuneric și lumină,
aceste cântece care ar dori să fie imnuri
și să fie deasupra muritorului timp așa cum
sunt iubirea și visul
deasupra puterii noastre.
CE DACĂ VISELE CRESC
Ce vom face când visele noastre
cresc,
când prind curaj și singure pleacă
peste lume,
cum vom încerca intențiile lor
cum le vom ademeni
să se întoarcă?
Cu poveștile din basme,
cu o mie și una de nopți
și o singură viață,
le vom oferi destule motive pentru a ne
recunoaște,
și a mai savura o dată frumusețea
muritorului nostru orizont,
de unde se distinge tot ce e
văzut și nevăzut,
înainte de a descoperi singure că nu mai
există.
NE ȚIN VISELE MINTE
Am fost jucării
pentru visele noastre,
ori doar am trecut prin ele,
călători norocoși cu ochii legați?
Aud cum le chemăm
cu un glas ale cărui strune încă mai întind
pasiunea dinaintea căreia am stat în genunchi,
sunt în asta însingurate ori
sunt în orașul sfânt care nu-și cunoaște
originea,
până la care glasul nostru nu ajunge?
Ne văd pe noi, slugi ale lor,
cum le trimitem spovedanii
până ce zilele degetele încălzesc
la soarele cu dinți al acestei ierni târzii,
care pe neașteptate îmbracă haina
iernii pe care am uitat-o?
FĂRĂ APĂRARE
FĂRĂ DE APĂRARE ESTE CASA DINTRE NORI
Fără de apărare este casa dintre nori,
vântoasa noastră casă,
zidurile ei, din praf
stelar,
ferestrele, din durere.
Fără de apărare sunt clanța și
pragul
pe care tăcerea-și odihnește
pașii,
fără de apărare sunt nerostitele
cuvinte
și fierbintele gol în care
am ascuns trecutul,
cartea păcatelor și cartea iubirii,
pentru ca în repausul timpului gol
să ne jucăm de-a norocul nostru
prin odăile fără de geamuri și uși,
la porțile cerului fără de casă,
la ale cărui puteri dinainte ne-am plecat
capul.
FĂRĂ DE APĂRARE ȘI FĂRĂ ÎNFRÂNGERE
Fără de apărare și fără înfrângere
a trecut cuvântul nostru
și-acuma-și pleacă urechea dinăuntru
pe pieptul nostru
să asculte semnele cerului
pe muritorul infinit.
Și noi ne-am trecut drumul
privind cum urcă iubirea
în susul scării stelare,
am trecut neștiind
că vocea noastră nu poate pronunța
poruncile cerului și legile,
că nu putem prin împăcarea cu pierderea
să întoarcem îndepărtata noapte,
plină de clar de lună,
prin care am călcat ascultând
neauzite sunete
și am privit cum în senina noapte
se naște lacrima,
în care și-acuma își află cuvintele noastre
temeiurile și puterea.
FĂRĂ DE APĂRARE ESTE INIMA
Fără de apărare este această inimă
într-ale cărei încăperi domnește umbra ta,
fără de apărare sunt minutele și orele
prin care trec neauzit,
și locurile întâlnirilor noastre, și banca
pe care, în copilăria noastră,
se odihnește timpul liber.
Să mă plec dinainte-i ori
să-mi bat joc de durerea
ce-și ascunde fața după curatele
ferestre ale răsăritului,
prin care pășești ca prin biblicele
livezi,
prin iarba acestor nemuritoare ținuturi
răsărită din uitare.
Iată, și aici te apăr,
aici unde ți-este prezența mai adâncă decât
hăul cerului , mai puternică decât vântul care
împrăștie anotimpurile prin pustiurile
pământului,
aici unde cu bătăile inimii
ți-am întins împărăția până unde ajunge
nevăzuta depărtare încleștată cu durerea,
unde magia vieții și a morții
împacă suferința cu Dumnezeu.
DESCOPERIT-AM AZI-NOAPTE CUM MĂ TREZEȘTI
Descoperit-am azi-noapte cum mă trezești,
și cum ireale sunt imaginile vieții
cu care umbra ți-o apăr
în pragurile casei părăsite
ale cărei uși de ieșire și de intrare
sunt amestecate cu răsăriturile și
apusurile zorilor
din ochii tăi.
Descoperit-am azi-noapte cum accepți
înfrângerile și pierderile
cu o tăcere ce seamănă a
jurământ.
În vreme ce zorile se leapădă de toate
purtându-ți chipul, apărându-ți
numele,
înțeles-am că doar iubirea știe
să apere și să ierte.
ATINGE CU MÂNA PRAGUL NELINIȘTII
Atinge cu mâna pragul neliniștii noastre
și privește cum se deschide ușa
prin care se văd pierdutele
zile,
și mâinile noastre apăsate deasupra a ceea
ce apărăm
imprudent crezând că tinerețea
nu are sfârșit.
Pomenește ceea ce ai iubit
și-ascultă cum răsună depărtarea
cu sunetele pe care pășim
fără a ne ajunge pe noi înșine
așa cum cerul nu-și ajunge
stelele.
Atinge cu mâna locul care doare
și spune cum am fi trăit
cu inima de n-am fi scris iubirea
și dincoace și dincolo de durere,
de n-am fi apărat ceea ce apărat
nu se lasă.
ÎN REVĂRSĂRILE CLARULUI DE LUNĂ
Când luna, paznicul nopții,
încetează a-și apăra domeniile
și pleacă spre casă
întâlni-va iubirea noastră
ce-și caută drumul de întoarcere?
Ne va duce până la
izvorul
unde am băut taina
iubirii și a suferinței,
și cu praful stelar al veșniciei
am umplut clondirele de aur
ascunzându-ne fețele în temere și
dorință,
și în revărsările clarului de lună de-a lungul
nesfârșitului cer
unde și-acuma se-ntâlnesc
îndrăgostiții.
Va trezi luna, paznic al nopții,
pe cei adormiți
când ajunge la poarta apei
proaspete
și descoperă că nu suntem.
FĂRĂ DE APĂRARE SUNT CUVINTELE
Fără de apărare sunt cuvintele
care ne-au părăsit inima, ținutul
lor natal,
când le-am îndrumat unul spre altul,
când am legat cu ele două
luminoase umbre ivite din
inexplicabilul albastru,
în care sunt născuți cerul și stelele,
și liniștea, celălalt nume al durerii.
Din fiecare cuvânt își iau zborul roiuri
de sunete. Prin ele răzbate
vulnerabila noastră inimă
în vreme ce vântul cel alb deschide ușa
îndărătul căreia domnește liniștea,
în ea glasul nostru șuieră
aidoma setei prin uscata țărână.
Iar noi nu știm cum să ne-adunăm
cuvintele
care fără noi călătoresc prin
pustia vreme,
cum să le apărăm de depărtările
în afara cărora ele nu mai există.
FĂRĂ DE APĂRARE ESTE CEEA CE AM APĂRAT
Fără de apărare este tot ceea ce am apărat
plini de stăruitoare speranțe
tot ceea ce trainic am construit, cu
credința că e mai tare inima decât orice,
că ne sunt tălpile mai tari decât umbra,
iar amintirea decât frunzele toamnei,
ale cărei pârâuri, precum apele subterane,
se pierd în galbenele culori ale cerului.
Este oare ziua aceasta ziua liniștii care
se rotește în jurul axei nopții,
prin care se vor pierde amintirile și,
la mijlocul drumului, vor mai arunca o privire
peste ținuturile prin care iubirea,
divină și nemuritoare,
întărește tremurul în fața necuprinsului,
dar lângă acest necuprins inima noastră își
împinge
piatra
și fără mânie se întoarce la început
pentru a face din depărtare pod între speranță și
soartă.
SORA PĂTIMIRII MELE
SORA PĂTIMIRII MELE
Soră a pătimirii mele,
privește cum atinge matinalul nor
locurile de demult ale iubirii noastre
și în liniște deschide ochii spre zori
în vreme ce în josul cerului, pe urmele lui,
se coboară umbrele noastre
să-și sprijine tăcerea de
sufletul zilei,
să trezească tremurul rouăi
cu cântecul buzelor închise
în clipa în care inima deschide
dimineața
și pornește prin valea prin care
am visa.
Spune de are tristețea ta aceleași
slove
din care am sădit de necuprins
grădini de trandafiri fără de nume,
și flori cărora nu le știe nimeni denumirea,
grădini prin care mă voi plimba și după
viață,
pentru a repeta numele când va amuți
pieritoarea gură,
pentru a repeta sunetele pe care
le-am făcut cu mâinile noastre
într-un răsărit îndepărtat,
care încă se mai aud prin cer și
prin tăcerea încăperii,
cu un gol care nu ne-a uitat.