Brana Dimitrijević

Unitatea sanitară a Primei divizii voluntare sârbe din anul 1916 din Dobrogea - după mărturisirile dr. Milutin Velimirović şi ale dr. Vladimir Stanojević

28.08.1916: Tabăra militară, Reni (la vărsarea râului Prut), scrie în acea vreme în jurnalul său de război sanitarul Milutin Velimirović, membru al celei de-a doua Infirmerii (a spitalului militar operativ). Hrană bună. Ceai. Ieri România a declarat război Austriei. O bucurie mare cuprinse întreaga divizie. Ofiţerii au sărbătorit acest eveniment în regimente. Şi noi, de asemenea, în infirmerie: dr. Lav, slujbaşii, Erat şi eu. Golirăm ciocnind paharele două sticle de „Marcall“, pe care veterinarul Mica Foki le adusese din Galaţi. Se povestea că românii începuseră deja ofensiva în Transilvania şi că înaintează. O bună dispoziţie cuprinse toată suflarea, cu convingerea că victoria era aproape şi războiul pe terminate. Peste două zile va începe îmbarcarea în bărci şi şlepuri, transportul pe Dunăre până la Cernavodă.
Sosi şi armata rusă. Trecu infanteria lor şi-şi făcu tabăra în stepă. Au sosit şi diviziile de artilerie. Una care se aşeză chiar lângă infirmeria noastră semăna cu o tabără ţigănească. Ai noştri se aşteptaseră la mult mai mult. Ofiţerii diviziei noastre erau nemulţumiţi de armamentul din dotare. Puştile erau vechi, fără încărcătoare de muniţie. Şi mitralierele erau vechi şi, se zicea, se defectau adesea. Chiar şi aşa, pe lângă toate astea, încredinţarea tuturor era că divizia noastră, cu sprijinul ruşilor şi românilor, peste cel mult o lună va ajunge în Serbia.
31.08.: Reni. Hrană bună. Ceai.
In dimineaţa asta a început îmbarcarea diviziei noastre pentru Cernavodă. Şlepurile încărcate cu ostaşi porniră pe Dunăre cu cântece şi muzică la acordeon şi strigăte de „Ura!“. O însufleţire deosebită au avut-o soldaţii la vederea celor două ambarcaţiuni sârbe-„Takovo“ şi „Đerdap“- care în timpul ofensivei austroungaro-bulgaro-germane reuşiseră să se strecoare pe Dunăre şi să se adăpostească la Reni. Unora li se umpluseră ochi de lacrimi la vederea tricolorului sârbesc şi a cercurilor tricolore din jurul coşurilor. Toţi văzură în asta un semn bun- că în curând va să ajungem în Serbia.
2.09.: Pe Dunăre. Şlepul 522 al Flotei fluviale dunărene. Hrană rece. Ceai. Vreme însorită şi cu vânt. Astăzi ne-am îmbarcat şi noi. In cala mare de pe şlep sunt caii, iar la suprafaţă soldaţii şi căruţele. Aici e şi Punctul de prim ajutor al diviziei noastre. Sanitarul Mihajlo Babović, trimis şi el ca mine din Creta, e convins că vom trece fără oprire prin Bulgaria. La asta speră şi comandantul lui, căpitanul sanitar de gradul I dr. Boža Janković.
In porturile din Galaţi şi Brăila o masă de oameni. Se strigă „Să trăiască!“ (18) şi „Živeo!“, iar unii şi „Să trăiască Sârbia Mare!“ 3.09.: A doua zi pe Dunăre. Bate vântul. Hrană rece. Ceai.
Plutim uşor pe apă de-a lungul colinelor şi malurilor netede. Mi-am petrecut noaptea în cabina paznicului şlepului, care s-a oferit să mă găzduiască, Šajatović sanitarul, dar care e pe front ca ofiţer de infanterie, sublocotenent. Toată noaptea caii au nechezat şi au lovit cu copitele. Bietul de Šajatović a dormit greu şi cu siguranţă că avuse coşmaruri. Se scutură, ţipă în somn, iar faţa i se zbârci. Odată chiar l-am trezit , şi el îmi zise: „Nimic, nu-i nimic, e în ordine...Eu de obicei dorm neliniştit.“ Şi se întoarse pe partea cealaltă. Şi în timp ce îl priveam şi-i ascultam ţipetele în somn, un gând îmi străfulgeră mintea: Oare ce soartă îl aşteaptă?[1]

Nicăieri nu aflarăm pe nimeni, ca să putem întreba, nu ştiurăm încotro să ne îndreptăm. Comandantul mă trimise înainte, să merg într-un sat să-l caut pe dr. Dragoslav (administratorul unităţii sanitare a Primei divizii voluntare sârbe, sublocotenentul dr. Dragoslav Popović). Nici nu ştiam unde e satul, nici încotro s-o pornesc. Cerui o hartă (a secţiunii) iar comandantul se înfuriase şi îmi ordonase: „Ia-o înainte, apoi la stânga, o să întâlneşti tu pe cineva...Uite, acolo, cu acele proiectile. Intreabă.“
Am mers călare pe tot drumul, am luat-o pe potecă pe lângă holdele cu grâu, apoi am trecut prin pădurea de porumb. Ştiam că undeva înainte se dădeau lupte şi că voi găsi armată. Hurui artileria. Zburară mingi albe împroşcate de proiectile, dar rămăsei în afara bătăii lor. După patru ore de mers călare, mă lăsai într-o vale de unde se auzea răpăitul mitralierei. Din partea stângă se apropie un călăreţ de-al nostru. Ordonanţa din comandamentul diviziei, trimis să ne găsească. Spuse că ai noştri se întâlniseră cu bulgarii care luaseră prin surprindere Primul regiment. Sunt destui răniţi iar în iureş au murit ofiţerii noştri Rista Toholj şi Jordan Nikolić. Se încinse o bătălie mare şi Primul regiment, şi mai ales Primul lui batălion , avură pierderi însemnate. Ai noştri se luptară cu mult avânt. I-au respins pe bulgari, i-au gonit, dar bătălia încă nu se terminase.
Mă grăbii înapoi şi dusei infirmeria noastră în satul Kalfa-Ali-Alife, unde aşteptau destui răniţi. Aici era doar Prima infirmerie, care demult lucra la foc continuu.

(Translated by Dushica Ristin)

[1] Velimirović va nota mai târziu în jurnalul său:
7.11. Satul Broasca. Am aflat vestea tristă a morţii sublocotenentului Šajatović, sanitarul-infanterist, cu care călătorisem în acea noapte pe şlep. L-au găsit cu doisprezece dintre soldaţii săi, toţi leşuri desfigurate. Işi pierduse viaţa mai înainte de sfârşitul operaţiilor de război din Dobrogea.
Vântul începuse să vuiască, iar cabina mărinimosului moşneag bărbos, paznicul şlepului, dădea iluzia de siguranţă şi casă.
4.09.: Hrană rece. Ceai. La ora 6 am ajuns la Cernavodă. In oraş domnea o mare rumoare din cauza războiului şi avioanelor, care zburau să bombardeze marele şi frumosul pod de peste Dunăre. Lumea ne întâmpină cu bucurie şi recunoştinţă. Am fost în câteva case unde ni s-a pus masa. Acasă rămăseseră doar femeile, căci bărbaţii fuseseră mobilizaţi. Le liniştirăm. Eu cel mai mult pe o frumoasă doamnă, soţia unui medic, care mă privii cu atâta încredere, chiar dac-am spus multe tâmpenii, admirându-i chipul frumos şi ochii mari speriaţi. La amiază pornirăm spre Medgidia, pe jos şi pe lângă căruţe, peste întinderea goală şi unduitoare. Am înnoptat pe pământul gol, la marginea satului Cebic.
5.09.: Lângă un sat, la sud de Medgidia.
Am pornit de dimineaţă spre Medgidia şi-am ajuns acolo pe la prânz. Un oraş destul de mare, cu câteva clădiri oficiale pe deal. Am văzut câteva ale armatei şi de comerţ. Sărăcăcios dotate, nu ne-au impresionat. Zi însorită. Imprejurimile pustii. Multe ridicături de pământ mai vechi de înălţimi diferite, mai multe decât copacii. Rămăşiţe ale campaniilor militare de cine ştie când. In împrejurimile Medgidiei se putea vedea câte un pom sau plantaţie de viţă-de-vie.
In Medgidia se află într-o clădire mare Comandamentul 47 al Corpului special, în componenţa căruia este şi divizia noastră. Se spune că aproape răsfirat mărşăluise în grabă spre sud. La amiază pornirăm şi noi după el, pe o căldură mare. Imprejurimile unduitoare şi cu coline, acoperite cu porumb. Ici colo câte o holdă de pepeni. Aşa ne potolirăm setea, căci apă nu era pe nicăieri. Ne oprirăm adeseori pentru odihnă, fără să aflăm vreun adăpost. Feţele ni se pârliră de soarele arzător. Am înnoptat într-un sat, pe paie. Hrană bună. Fără apă.
Şi chiar dacă fuseseră încă două opriri, scrie dr.Vladimir Stanojević, pe atunci capitanul sanitar şi comandantul Primei infirmerii, cu un deceniu mai târziu, divizia primise ordin să grăbească marşul în direcţia zonei centrale a frontului, spre Dobrici. Lucrurile luaseră o întorsătură foarte proastă pentru aliaţii noştri români. Bulgarii le luaseră prin surprindere fortificaţia de la Turtucaia. Drumul de la Medgidia la Dobrici e de 80 de kilometri, iar divizia îl străbătu în trei zile, între 3 şi 5 septembrie. Un drum greoi nu numai datorită mersului neîncetat zi şi noapte, ci şi teribilei călduri de vară prin câmpia pustie şi goală a Dobrogei, unde nu ai nici apă, nici pomi. De la Medgidia la Dobrici nu afli nici o apă curgătoare sau vreo altă picătură de apă, numai puţuri prin sate. Satele sunt la o mare depărtare unul de celălalt, iar în rarele fântâni apă e unsuroasă , tulbure, neplăcută. In Dobrogea nimeni nici nu ştia c-a început războiul. Locuitorii, în mare parte turci, îşi duceau viaţa de zi cu zi, autorităţile rămăseseră la rutina de dinainte de război. Nici o schimbare neobişnuită. Nu se strânsese şi mobilizase nici o forţă armată. Pe tot parcursul marşului greu de la Medgidia la Dobrici, nici un depozit pentru aprovizionare, nici o brutărie militără, nici o fântână pe drum, nici un popas militar, pe nicăieri nici un spital militar. Nici să poţi face rost de ceva, nici să te adresezi cuiva. Un mare butoi pentru apă era dus pe o căruţă grea. Fiecare grupă avea câte două căruţe, respectiv două butoaie. Şi din cauza lipsei brutăriei, se întâmplase un lucru de necrezut, ca trupele să flămânzească în mijlocul lanurilor de grâu ale aşa zisei „Dobrogii aurii”, cum o numeau bulgarii.
Şi înainte de apusul soarelui, continuă Velimirović în Jurnalul său, trecurăm vechea graniţă româno-bulgară. Se vedeau rămăşiţele luptelor precedente (din anul 1913) şi bine ziditele tranşee. Aici am avut sentimentul că suntem pe front. Zgomotul înăbuşit de tun ce se auzise câteodată înainte din depărtare, începuse să se desluşească mai tare şi mai des, câteodată şi ca un tir repezit. Seara ajunserăm în satul pe jumătate pustiu Saragea. Şcoala pe o colină şi câţiva stejari mari. Ne aşezarăm prin şcoală şi prin casele goale, mulţumiţi că găsirăm apă. Ne puturăm spăla şi răcori feţele pârlite de soare. Lui Erat (sanitarului, slovenului), i se umflase faţa, iar ochii îi erau aproape închişi.
8.09.: Saragea. Ieri am pornit din acest sat la ora 4. De cu zori în faţa noastră puternice lovituri de tunuri. Cu cât ne mişcarăm mai mult, cu atât se auziră mai tare. Şi după satul Mansureva (2) spre partea de sud-vest am văzut şi focuri de proiectile. Acolo se dădea o bătălia grea.
(2) De la Saragea până la Mansureva, care este pomenită şi ca Mansireva, ori Mansircoi, depărtarea pe cale aeriană e de aproџimativ 23 de kilometri. A doua Infirmerie deja se aşezase acolo cu divizia.