POEZIE DE SEARĂ 

Rugăciunea de seară  

ÎN RUGĂCIUNI 

În rugăciuni  
După o lungă aşteptare  
Tristeţea vieţii trecute  
Timpul omenesc  
Cel de al doilea nume al destinului  
Picătura în praf  
A te ascunde în suflet  
Cum să tac  
Ruinele visului  
Un alt fel de lume  
Urmele vieţii  
Dialogul cu sine  
Bucuria omenească  
Privirea în adânc  
Slobozeşte mila ta  
Cei care doresc să se-ntoarcă  
Cuvântul tău  
Spune oricare cuvânt  
Învăţăturile vieţii noastre  
Deasupra destinului  
La fântână  
La capătul zilei  
Grădinarul din grădina bătrână  
Jucăriile  
Cereştile surori  
Lumea de pe urmă  
Îngerul păşeşte împreună cu noi  
La izvorul din poveste  
Fără alegere  
zidurile neziditului oraş  
Numele tău  
Înalt e cerul  
O poveste despre veşnicie  

GLASUL LINIŞTEI 

Glasul liniştei  
Regăsirea de sine  
Te pot rugăciunile întoarce?  
Zidurile cerului  
Dinaintea bisericii  
De neconceput  
Umbra lui Dumnezeu  
Şi Dumnezeul nostru tace  
Sub cupolă  
Cuvintele ce nu trebuiesc rostite  
Vocea din vis  
Viaţa care s-a scurs  
E singur fiecare dintre noi?  
Întoarcerea speranţei  
Îndepărtatul glas  

MARTORUL SPERANŢEI NOASTRE  
Martorul speranţei noastre  
 
  

POEZIE DE SEARĂ 
 

RUGĂCIUNEA DE SEARĂ 

Potoleşte-te, lumină, 
Odihneşte ochii, zilei, 
Şi slobozeşte căruţa amiezii 
Peste cer lin să dispară 
Ducând durerea noastră. 

Pe unde nădejdea noastră 
Hoinăreşte cu ochii legaţi. 

Potoleşte-te, lumină, 
Pe pleoapa căzută 
Care înăbuşă vorbirea 
În timp ce bătăile din piept 
Cu bătăile cerului se-mpreunează - 

Acolo unde totul 
Fără de urmă se pierde. 

Iar clopotele serii să tacă. 
Nu moare ziua 
Ci se pregăteşte să doarmă orele 
Dealungul cărora noaptea 
În gol va coborî 

Acolo unde sălăşuieşte un alt timp 
Neconsiderându-ne pe noi. 

Potoleşte-te, lumină, 
Lasă ca faţa ta nevăzută 
Să treacă pe cărarea 
Pe care neputinţa noastră 
Se întrece cu 
Durerea noastră - 

Pe cărarea pe care Dumnezeu 
Părăsindu-ne a plecat. 
 

ÎN RUGĂCIUNI 

ÎN RUGĂCIUNI 

Laud aspiraţia 
Spre desăvârşire, 
Îngenunchez în rugăciune. 

Doamne, 
Dăruieşte o zi fără durere, 
Nădejde fără regrete. 

Anul se termină 
Ca oricare altul. 
Nici o iluzie 
Nu a trecut fără reîntoarcere. 
În capcanele sale 
Cu sine însăşi se va juca 
Inima mea, 
Şi cu pierderea 
Pentru a învăţa să ierte. 

Doamne, 
Cînd noaptea aceasta va trece 
Clopotele tale să răsune 
Prin acest ţinut însingurat. 
 

DUPĂ O LUNGĂ AŞTEPTARE 

După o lungă aşteptare 
În faţa cerului gol 
Au apărut porţile invizibile 
Şi s-a arătat umbra Raiului, 
Iar deasupra ceţii galben-cenuşii 
Străluceşte un alt soare. 

Adânc în inimă 
Se-ntrevede castelul tainei, 
Bolta înstelată. 
Neîndemânaticul clopotar visează 
Iar în vânt răsună 
Iarba uscată. 

Doamne, 
Nu trăda pe acei 
Care Te creează 
Din cuvânt şi din durere. 

TRISTEŢEA VIEŢII TRECUTE 

E trează tristeţea 
Vieţii trecute. 
În dimineaţa transparentă 
Nu pot să explic 
Ce ascunde 
Picătura de rouă. 
Ca-ntr-un miracol 
Stau lângă tocul uşii 
Care nu s-a deschis. 

Doamne, 
Oare aceasta este totul 
Ce ai putut să-mi dai 
Când pe drumul acesta 
M-ai trimis ? 

TIMPUL OMENESC 

Când istoria se lasă 
Peste mâinile noastre, 
Cine va uni cioburile, 
Cine va reînnoi dărâmăturile? 
Pentru că ceea ce o clipă 
Promite, 
Alta o persiflă. 
Iluziile sunt spaţiul 
În care trăim. 
Oare şi timpul omenesc 
În sfărâmături 
Se năruie ? 

Doamne, 
Acelora care vor să evite 
Ordinele destinului 
Acordă-le mila Ta. 

CEL DE AL DOILEA NUME AL DESTINULUI 

Zorile se întind. 
Noaptea se retrage 
În sine. 
Soarele luminează 
Uitarea. 
Este departe mâna 
Care ar putea 
Să vindece. 
Doar singurătatea 
Dă putere. 
Crucea este cel de al doilea 
Nume al destinului. 

Doamne, 
Oare lumina ta 
Va alunga pustietatea 
Din inimile noastre ? 

PICĂTURA ÎN PRAF 

Şi inima aceasta când se linişteşte 
Lumea îşi va continua drumul. 
Nimeni nu va şti 
De momentul 
În care lacrima lumii seamănă 
Cu picătura de ploaie în praf. 

Nu ne dezvălui taina, 
Doamne, 
Să nu rămânem fără  de speranţă. 

A TE ASCUNDE ÎN SUFLET 

Între vizibil şi taină 
Se ispiteşte lumea noastră. 
Nădejdea este neputincioasă 
Dacă nu-nţelege 
Graiul destinului. 
Că la urmă a toate 
Vine sfârşitul, 
Despre acsta nu vorbim. 
Nu vorbim nici despre durere, 
În colonia timpului 
Este sălaşul ei. 

În faţa puterilor 
Ce totul dărâmă, 
Doamne, 
Este oare suficient în 
Propriul suflet a te ascunde ? 

CUM SĂ TAC 

În amintiri 
Trecutul nu-mbătrâneşte. 
Ziua care nu există 
Îşi păzeşte lumina 
Încălzind uitarea. 
Cu mâna trec 
De-a lungul depărtării. 
Oare-i mai puternică raţiunea 
Decât golul 
Pe care-l ţin în palmă ? 

Doamne, 
Învaţă-mă cum să tac. 

RUINELE VISULUI 

Peste aurora îndepărtată 
Se întinde pustiul. 
O stea 
Nu doreşte să se stingă. 
Pe poteca pe care merg 
Florile muntelui 
Îşi împletesc lujerele 
Cu vântul şi cu liniştea. 

Doamne, 
Ce frumoase sunt 
Ruinele visului. 

UN ALT FEL DE LUME 

Şi ziua această este condamnată 
Să moară pentru o iluzie, 
Iar amiaza aceasta să dispară 
Slăvind soarele. 
Într-un zbor jos 
în roiuri se adună 
Mulţimile de nori 
Şi deasupra cerului conduc 
Umbra pământului. 
Ploaia va uni, poate, 
Ziua cu noaptea 
În foşnetul care tânjeşte 
După stelele invizibile. 

Doamne, 
Acest gând care visează 
Un alt fel de lume, 
În furtună 
Să nu uite de sine. 

URMELE VIEŢII 

Amintirea 
Nimic nu reînnoieşte. 
Este a doua 
Faţă a morţii. 
Vorbele rostite sunt 
Doar păpădiile în 
Vântul de primăvară. 
În vremea aspră 
Urmele vieţii 
Repede-şi pierd conturul. 
Ce sinceră a fost 
Rugăciunea noastră ! 

Gurile care vorbesc 
Sunt în slujba inimii. 
Doamne, 
Să fie în slujba 
Dragostei Tale. 

DIALOGUL CU SINE 

Cu viteza stelei căzătoare 
Zilele conduc anul 
Spre sfârşit. 
Timpul este nemilos 
Pentru cei fără de putere. 
Nenorocirea şi durerea de pe pământ 
Nu ştiu să le explice 
Nici tăcerea, 
Nici cuvintele. 
Incertitudinea deasupra frunzelor 
Ce tremură. 
Şi vremea aceasta 
Slobozeşte tolba 
Cu melancolie să-i ţintească 
Pe singuratici. 

Doamne, 
Unde este Raiul 
În care am trăit 
Până ne-ai iubit ? 

BUCURIA OMENEASCĂ 

Câtă durere, 
Câtă cantitate de nenorocire 
Făureşte timpul omenesc ! 
Iar bucuria, 
Ea este acum stăpână 
Asupra acestei linişti 
Ea, neînfricată, 
Se arată, 
Întorcându-şi clipele scurte 
Şi strălucitoare 
Către cer şi amintire. 

Doamne, 
Fără bucuria omenească 
Ce mare pustiu ar fi 
Această lume ? 

PRIVIREA ÎN ADÂNC 

Această lume se preface 
Că ne iubeşte. 
Povestea despre Rai 
Îşi dezamăgeşte creatorul. 
În mâinile goale 
Sunt lungi umbrele 
Anului. 
Liniştea de pe ele 
Seamănă cu ochii 
Cu care privim 
În adâncime. 

Doamne, 
Oare alte lumi sunt mai bune 
Decât aceasta a noastră ? 

SLOBOZEŞTE MILA TA 

Golul de la sfârşitul veacului. 
Singurătatea învinge spaţiul, 
Geme în noi 
Şi în depărtare. 
Amărăciunea se-ntinde 
Deasupra Pământului. 
Aici nu mai este 
Căminul nostru. 

Doamne, 
Slobozeşte mila ta 
Asupra acestor mâini obosite. 

CEI CARE DORESC SĂ SE-NTOARCĂ 

Nimeni 
Între noi şi cer. 
Pe drumul 
Pe care au coborât îngerii 
Parcă nimeni nu mai trece. 
În grădinile aducerii aminte 
Cresc merele 
Din vechiul Rai. 

Între noi şi cer 
Doar uitarea. 
Soarele este indicatorul pentru 
Partea aceasta a exilului. 

Doamne 
Pomeneşte-i pe aceia 
Care doresc să se-ntoarcă 
Dar nu ştiu să deschidă uşa. 

CUVÂNTUL TĂU 

Noaptea pădurile vuiesc. 
Vocea speriată 
Cheamă amintirea. 
Şi din linişte 
Inima-nşelătoare 
Ştie să creeze cuvintele. 
Dar, cine va asculta 
Cuvintele timpului 
Când steaua de seară 
Îşi va anunţa darurile ? 

Numească, Doamne 
Al Tău cuvânt 
Ceea ce eu tac. 

SPUNE ORICARE CUVÂNT 

Nici mai mic decât nădejdea, 
Nici mai mare decât soarta. 
Adunăm cea ce ni s-a luat. 
Inima umple 
Golul 
Şi astăzi la fel ca şi ieri, 
Întrebare fără răspuns. 
Oftatul se-ntinde în lume. 

Durerea nu explică nimic. 
Doamne, 
Măcar Tu spune acum 
Orice cuvânt. 

ÎNVĂŢĂTURILE VIEŢII NOASTRE 

Oare am fost 
Sau mai suntem ? 
Nici măcar cuvântul nu ne 
Recunoaşte. 
În spatele cortinei aceluiaşi teatru 
Noi nu mai suntem, 
Dar aici este reprezentaţia 
Vieţii noastre. 
Suntem spectatorii 
Care râdem de propria 
Noastră neputinţă. 

Doamne, 
Oare învăţăturile noastre 
Vor folosi altora 
Mai fericiţi decât noi ? 

DEASUPRA DESTINULUI 

Deschid ochii 
În mijlocul liniştii. 
Aici nici lumina 
Nu ştie să sălăşuiască. 
Deschid ochii 
Pentru a căuta drumul 
Pe care am mers 
Şi m-am întrebat, 
Să fie oare totul, 
După legile pământului, 
Atât de vulnerabil. 

Doamne, 
Există recompensă pentru acei 
Care suferă tăcând ? 

LA FÂNTÂNĂ 

A coborât steaua la fântână 
Ca să se spele. 
Acum străluceşte în adâncul ei 
Singură şi pierdută 
În timp ce cealaltă parte a cerului 
Coboară în apa 
Pe care am băut-o 
În timp ce ne bucuram 
De viaţă. 

La izvoarele tale, 
Doamne, 
Oare gurile muritoare 
Îşi pot potoli setea ? 

LA CAPĂTUL ZILEI 

A trecut furtuna. 
Soarele şi golul albastru 
Parcă le-am putea atinge cu mâna. 
În zmeuriş 
Cântă greierul. 
În spatele casei, de-a lungul grădinii, 
Copiii se joacă 
De-a uitarea. 
Din nou înfloreşte cireşul 
În care se ascunde 
Vocea tatălui. 

Doamne, 
Fie ca în seara aceasta 
Să ne ocolească tristeţea anului, 
Să nu se-ntâmple 
Cea ce trebuie. 

GRĂDINARUL DIN VECHEA GRĂDINĂ 

Mireasma de april 
Întinde exaltarea 
Deasupra anului. 
Bunul Dumnezeu 
Este grădinarul gratuit 
Din vechea grădină. 
Rondourile cereşti de roze 
Se apleacă 
În faţa bucuriei stelelor. 
Inima mea este biserica 
În care pronunţ 
Rugăciunile - 
Asemeni omului fără apărare. 

Cînd timpul va îngenunchia 
La rugăciune, 
Doamne, 
Să asculte şi cuvântul meu. 

JUCĂRIILE 

Ziua fuge în umbră. 
Cerul îşi ascunde forma 
Iar vântul din sud 
În frunzişul rugului 
Caută flacăra 
Pe care timpul 
Se coace. 

Experienţa noastră s-a copt 
Pe caruselul ceresc 
Şi iarăşi parcă nimic 
Nu am învăţat. 

Doamne, 
Ale cui jucării suntem noi ? 

CEREŞTILE SURORI 

Lătratul câinilor 
Împreună tăcerea cu tremurul. 
Câte-o stea după nor, 
şi felinarele târzii 
sunt semne că-ntunericul acesta 
nu-i deşertul gol 

Doamne, 
sunt şi stelele, 
cereştile noastre surori 
născute-n durerea-Ţi? 

LUMEA DE PE URMĂ 

Bătăile ceasului 
şi pacea nopţii. 
Clarul de lună 
şi licărul blând al cerului 
liniştesc aidoma milei 
rugăciunii 
Cuvântul se-opreşte-n inimă, 
nu poate-atinge 
ceea ce presimte 

Doamne 
este realitatea Ta 
de necuprins pentru noi 
şi cea de pe urmă lume? 

ÎNGERUL PĂŞEŞTE ÎMPREUNĂ CU NOI 

Fără de-ajutor sunt 
şi fără de-apărare 
zilele ce se-nşiră. 
Grădina şi răsadurile 
pe care le-am grijit 
se duc deja. 
Însingurat urlă lupul în 
zmeurişul roşu 
iar în mărul din copilărie 
se-aude o pasăre necunoscută. 
Unde, dar, sunt cuvintele 
cu care-am umplut inimile 
până ce-am crezut 
că Dumnezeul nostru 
păşeşte împreună cu noi? 

Doamne, 
ne-ai lăsat oare 
din pricina neştiinţei 
şi a patimii noastre? 

LA IZVORUL DIN POVESTE 

O dimineaţă obosită, 
 o zi în  suspiciune. 
Tot ce a intrat în noapte 
a câştigat 
cu un fior mai mult. 
La izvorul din poveste 
îşi spală zâna mea chipul . 
Pe drumul 
pe care va trece viitorul 
păşeşte ceea ce 
încă nu s-a petrecut. 
Acolo unde am visat 
există vise 
dar nu exist eu. 

Doamne, 
accepţi şi Tu 
să fi condus de speranţă? 

FĂRĂ ALEGERE 

Dispar urmele zilei 
în vânătul amurg. 
Numele meu e 
tremurul vântului 
spre o-ndepărtată stea. 
Pe rouă 
păzitorii cerului 
lasă urme, 
iar golul se întinde 
cu îndepărtarea lumii noastre. 

Săracul e votul, 
Doamne, 
acolo unde nu există alegeri. 

ZIDURILE NEZIDITULUI ORAŞ 

Zidurile neziditului oraş 
în noi se ridică 
Pe cerul de la miază-zi 
o adiere de vânt 
îngerul adormit îl trezeşte . 
Strigătul nostru 
îşi recunoaşte aici 
casa, 
iar ziua de mâine 
tânjeşte pe-un nor 
deasupra cerescului ocean. 

Doamne, 
încotro ne vom duce 
când se va sfârşi această noapte? 

NUMELE TĂU 

Indiferentul timp 
cu anii se joacă. 
Amintirea este ţinutul natal 
a ceea ce nu există. 
De buruieni a fost acoperită 
poteca pe care 
cobora cerul pe pământ. 
Nici vestitorii cerului 
nu ne pot găsi. 
Însă inima 
nu a uitat 
să bată. 

Doamne, 
prin această de nepătruns tăcere 
audă-se numele Tău. 

ÎNALT E CERUL 

Este îndoiala 
mai reală decât viitorul? 
Pe legătura dintre ceea ce trece 
şi ceea ce va fi 
liniştea e mai zgomotoasă 
decât vorbirea. 
Inima nu-mi ajunge 
cuvintele. 
Mă-nconjoară ţinuturile 
prin care am trecut 
într-o altă viaţă. 
Rugăciunile şi temerile cad 
de pe stelele îngheţate. 

Doamne, 
nu lăsa slăbiciunea 
să-i învingă 
pe cei ce bătuţi nu se dau. 

O POVESTE DESPRE VEŞNICIE 

Am uitat visele 
ce dădeau timpului 
o formă. 
La răscruce se încrucişează 
ploaia şi vântul 
risipind de demult 
spusele cuvinte. 
Ziua trece pe lângă casă, 
nu vrea prin fereastră 
să privească. 

Doamne, 
şi pe chipul tău 
cade această ploaie, 
ori te-ai ascuns 
în povestea despre veşnicie 
în care nu e loc şi pentru noi. 
Prin ea doar vântul 
risipeşte cenuşa noastră. 
 
 

GLASUL LINIŞTEI 
 
 

GLASUL LINIŞTEI 

Adânc e glasul liniştei. 
Din vechile basme, Te arăţi, 
Doamne, ca un tânăr cu pupilele 
din stele. 

Mă uit cum seara 
cu năvoadele o aduni 
pe când păstorii 
cântând 
adună 
turmele cereşti. 

În josul zidurilor nopţii 
se lasă muşchii 
şi sunetul rugăciunii. 
În colţul cerului un liniştit novice 
plânge. 

Tinere Doamne, 
vrei să înnoieşti 
în noaptea aceasta vechile poveşti 
pentru ca dimineaţa clopotele 
să reînnoiască prelungirea veşniciei 
aici unde-i totul scurt 
şi pieritor . 

REGĂSIREA DE SINE 

În de nepătrunsul crepuscul 
se scurge întârziata ploaie. 
Mi se arată un curcubeu 
pe sub care păşesc spre Tine, 
Doamne. 

Peste grădini, în noapte-ngălbenite, 
clopotele răsună . 
Pe nevăzute stele 
toamna s-a ascuns. 

Cel ce se regăseşte pe sine 
pe Dumnezeu L-a regăsit, 
repet vorbă cu vorbă, 
până ce noaptea, ca un orb trandafir, 
înfloreşte-n tulburi pârâuri 
care-o poartă. 

TE POT RUGĂCIUNILE ÎNTOARCE 

Doamne, 
Te văd într-un foc alb. 
Aşa mi Te-amintesc din copilărie 
când veneai pe la casa noastră 
şi ne mângâiai pe păr 
în vreme ce mama rugăciuni murmura. 

Acum e clipa 
să mă anunţ Ţie cu glas tare 
pus faţă în faţă cu realitatea ce se îndoieşte 
de ceea ce ai promis, 
cu timpul care e altfel 
decât acela în care de mână 
m-ai   dus 
arătându-mi stelele 
şi o bucată de cer 
pe care pot să-mi ridic 
grădini şi palate 
dacă totul îmi înşeală aşteptările. 

Acum e clipa adevărului: 
te pot rugăciunile întoarce 
aici unde demult nu exişti? 

ZIDURILE CERULUI 

În matinalii zori 
se pierd umbrele nopţii. 
Rugăciunile sprijină 
stâlpii bisericii, 
se topesc în tăcere. 

Ce poate glasul omenesc 
în această solemnă clipă? 

Zidurile cerului se îndreaptă-n 
inima noastră. 
De după altar 
ne priveşte Dumnezeu. 
În îndepărtata copilărie 
cade o caldă ploaie. 
Coboară o icoană de pe zid 
spunând: 
acum s-au întâlnit 
moartea voastră şi veşnicia. 

Norii înalţă cupola bisericii. 
Suntem o navă purtătoare de cruce 
care zboară prin timp. 
Clopotele de dimineaţă sunt 
glasul pământului 
care se salută cu noi. 

DINAINTEA BISERICII 

A crescut din pământ 
şi a luminat fereastra 
aidoma stelei din Betleem 
cerul de răsărit. 
Arcurile şi portalurile, 
vitraliile şi bolţile 
cheamăcerul să coboare 
aici unde liber păşeşte 
singur fiul lui Dumnezeu. 

Clopotele în noi. 
În josul bolţilor 
care-au unit 
formele iubirii noastre, 
păşesc îngerii. 

Totu-i ireal 
şi prea înalt. 

Te întrebăm: 
totul e ridicat 
de omul cel căzut 
ori de înviatul Dumnezeu? 

DE  NECONCEPUT 

Doamne, 
neştiind să mă adresez Ţie 
îţi apar aievea 
sărutând poalele hainelor Tale 
de timp, 
cu inima înţelegând glasul Tău. 

În mine a înviat 
Teama Ta de infinit. 
Singur şi tot mai singur 
intuiesc idniferenţa 
şi perfecţiunea legilor Tale. 
Dar, laşul şi fricosul 
din mine, 
acest nehotărât, 
eşti Tu însuţi, Doamne? 

Ori sunt cuvintele acestea simplitatea 
celui nevrednic 
ce ar dori să le explice neconceputul 
celor de neconceput, 
care ar dori ca neputinţei sale să-i găseasca 
forma şi numele finale. 

UMBRA LUI DUMNEZEU 

Când încep clopotele să răsune 
se-arată pe cer 
umbra lui Dumnezeu. 
Parcă plânge-un înger 
sub bolţile bisericii. 

Am uitat poruncile 
lui Dumnezeu 
sau vreun scrib contemporan 
se pregăteşte să scrie 
o nouă evanghelie, 

sau cei ce mijlocesc între noi 
şi cer 
îşi uită îndatoririle, 

sau avem mai puţină credinţă 
decât aşteaptă Dumnezeu? 

Suntem singuri. 
Rugăciunea e adâncă precum noaptea, 
precum golul stelelor. 

ŞI DUMNEZEUL NOSTRU TACE 

Se stinge ziua în noi 
şi pe cer. 
Steaua căzătoare 
îşi aprinde sufletul 
în josul tăcerii înserării. 

Se linişteşte durerea zilei 
acolo unde se stinge 
lumina ei 
sau rămâne în noi 
pentru a depune mărturie 
despre dăinuirea suferinţei? 

Nu suntem de vină 
pentru că am visat în zadar. 
Ştim să recunoaştem 
fericirea 
ori suntem lipsiţi de apărarea 
celui care ne-a dat 
şi a uitat de noi? 

Când speranţa începe 
să se îndoiască 
trebuie să taci. 
Şi Dumnezeul nostru tace. 

SUB CUPOLĂ 

Amiază 
în rugul lui iunie. 
Însinguratul zăvorât în ceasornic 
nicidecum să găsească uşa. 

Aici sunt o candelă şi o evanghelie, 
stele pe boltă, 
icoane şi ziduri 
în a căror umedă linişte 
Solitar trăieşte Domnul. 

În albastrul gol bate o inimă, 
acul ceasornicului. 
Mâna lui Dumnezeu 
îl salută pe cel care se roagă, 

însă darurile nu aici se primesc. 
Ele sunt din belşug acolo 
unde timpul nu se măsoară. 

CUVINTELE CE NU TREBUIE ROSTITE 

Soarele s-a ascuns în ferestre. 
Vântul zboară neobservat 
prin rândul de copaci. 
Îngropaţi în frunze 
zburăm şi noi. 
Florile de grădină, trandafirii necunosuţi, 
Feţele de masă de pe scundele mese, 
mirosul pinilor, 
rugăciunea însinguratei femei 
în colţul parcului, 
crucea de pe biserică, 
norii - 
totu e vara pus în această clipă, 
în bucăţica de fereastră 
pe care Dumnezeu a lăsat-o aici 
să o împlinim, 

cu speranţă şi durere 
în cuvinte ce nu trebuie rostite. 

VOCEA DIN VIS 

Doamne, 
când aici se aude ceasornicul, 
ce oră arată ceasul Tău? 
Vocea din vis aminteşte 
că pe această parte 
fiecare clipă este cea din urmă. 

Zidul de ceaţă, ori de spumă, 
pot opri aceste mâini? 
În tulburarea înţelegeri noastre 
poate fi durerea  acceptată 
ca o putere pe care ne-o trimiţi, 
care cu Tine ne uneşte? 

Ne-aducem aminte de ceea ce posedăm. 
Uneori descoperim dimineaţa 
că pe mâinile noastre se depune 
câte-un bob de veşnicie, 
şi că nimicul este o mare taină. 

Aici unde ne întâlnim 
cu darurile Tale, Doamne, 
cu temerile şi căinţele Tale - 
siguri suntem 
doar că timpul este ceea ce nu avem. 

VIAŢA CARE S-A SCURS 

Mă întreb ce face acum 
viaţa mea ce s-a scurs până acum. 
Unde s-au aşezat 
nepovestitele poveşti, 
cireşele de mai din copilărie? 

Ce e cu mâinile 
care-au construit, 
cu inima care a avut putere 
pentru câteva vieţi, 
cu palatele ridicate şi ruinate, 
cu rugăciunile? 

Unde sunte nescrisele poezii 
de fericire şi iubire, 
ploile şi zăpezile care-au căzut 
pe drumurile mele, 
durerile de care s-au 
copt anii? 

Acele mici taine unde sunt, 
acele parfumuri care recunoşteau 
ţinuturile şi anotimpurile, 
muzica aceea ce semăna a speranţă, 
şi care parcă undeva mai sună? 

Unde e această viaţă, mă întreb. 
Adierea de vânt poartă nori albi. 
Cerul seamănă cu un desen îndepărtat 
ce real mi se întoarce. 
În şoaptă pronunţ: 
Doamne, ştiu că nu m-ai părăsit. 

E SINGUR FIECARE DINTRE NOI? 

Implacabil se 
adună neantul. 
Neliniştea a tulburat stelele 
şi cerul. 
S-au amestecat bătăile 
inimii şi ale ceasului de perete. 
Lumina şi întunericul 
sunt parcă una. 

Va spune Dumnezeu acum: 
găseşte puteră să accepţi 
ceea ce ţi-este dat 
şi să înţelegi irepetabilul. 

Liniştea e blândă 
ca un glas neputincios. 
Cum să pronunţi totul 
ce precum durerea şi tremurul 
coboară de pe însuşi cerul 
şi-n această inimă-şi găseşte casa? 

Este singur Dumnezeu 
aşa cum singur este 
fiecare dintre noi? 

ÎNTOARCEREA SPERANŢEI 

Aici e speranţa mea 
care ani de-a rândul m-a condus 
şi mi-a cântat 
cu o glas care nu a pronunţat cuvinte 
ci doar a unit în mine 
cerul şi timpul. 

Mă întreb de unde să se arate 
din nou 
acum când norii aleargă precum oamenii 
prin ziua ce se stinge, 
iar copacii se îndoaie-n vânt. 

Oare e la fel cum a fost? 
Sunt chinul 
şi greşelile ei 
impăcate cu rugăciunile mele? 

Este îndeajuns de puternică 
clipa aceasta 
pentru a da faţă cu glasul 
unui Dumnezeu absent, 
fără a mă învinge 
fără a-mi lua puterea vorbirii 
şi a cuvintelor, 
unicul lucru care ne mai rămâne 
din tot ceea ce a fost, 
din tot ceea ce va fi. 

ÎNDEPĂRTATUL GLAS 
 

“Doamne Dumnezeul meu! De ce m-ai părăsit” 
Hristos pe Golgota

De se arată acum, 
în ce cuvinte s-ar putea descrie 
speranţa fiecărei clipe? 
Cum s-ar comporta 
ziua aceasta şi ploaia aceasta? 

Poate el este aici chiar acum, 
poate nici nu a plecat vreodată 
din inima noastră. 
Limpede se aude: 
Doamne Dumnezeul meu, 
fie-Ţi milă de fiul tău 
şi învaţă-l cum să clădească pe pământ 
o casă a iubirii 
în care să poţi şi Tu veni, 
recunoscând că nu ne-ai părăsit. 
 

MARTORUL SPERANŢEI NOASTRE 
 

MARTORUL SPERANŢEI NOASTRE 

Să repete această gură 
vechea rugăciune. 
Trâmbiţele Ierihonului 
se-aud în depărtare, 
vizitiul lui Jahve 
biciuşete stelele peste cer. 

Nu-l invoca pe cel care nu te-aude, 
laş neputincios în pieptul meu. 
Trimisul chinului 
păşeşte pe pământ, 
împărăţia lui este veşnică 
iar apărarea ta, slabă. 

Nu există ajutor. 
Această poezie poate fi o rugăciune. 
Îngerul, martorul speranţei 
încă nu a anuns de partea noastră. 
Cazna este uneori răsplata. 
 Se împacă parcă soarta noastră 
cu natura noastră. 

În cuvintele acestea 
ar putea să-ncapă durerea lumii. 
Steaua din Betleem se stinge şi luminează 
acolo unde fiul pământului 
În văpaia ei s-a oglindit.