Proiectul cultural Rastko 
 
.
  acasă 
proiect
istorie
artă
literatură
diverse
legături
e-mail
 
     
     
     Vuk Draškoviæ
    Consulul rus
    Versiunea românească: Dușan Baiski
    .
    © Dușan Baiski, pentru versiunea românească a romanului
     
    "Consulul rus" (o continuare a romanului "Cuțitul", dar, de data aceasta, acțiunea se petrece în Kosovo, leagănul națiunii sârbe; romanul se dorește a fi o frescă a actualelor relațiilor interetnice sârbo-albaneze). Vă prezentăm, în cele ce urmează, primul capitol. 
    ........................................................................................................................................
     

    Umbrelor lui Ivan Stjepanovici Jastrebov, viceconsul și consul al Rusiei la Prizren și Shköder între anii 1870 și 1886. A  fost poliglot, geograf, etnolog, scriitor, istoric, dar și haiduc atunci când diplomația și pana nu-i puteau fi de ajutor. Despre lupta lui cu fărădelegile turcești și arnăuțești sârbii au  brodat o mulțime de legende. 
     
     

            Adu-Ți aminte, Doamne, de cele întâmplate, și vezi ocara noastră!  
            Moștenirea și casele noastre au căzut în mâna celor străini, de alt neam.  
            Bem apa noastră cu bani, lemnele noastre le primim cu plată.  
            Pe grumajii noștri stau prigonitorii și, deși n-avem puteri,  nu ne dau răgaz.  
            Flăcăii au învârtit la râșniță și tinerii s-au poticnit cărând lemne.  
            Bătrânii nu mai stau  la poartă, cei tineri nu mai cântă din alăute.  
            S-a dus veselia inimii noastre, jocul nostru s-a schimbat în plâns.  
            Căzut-a cununa de pe capul nostru; vai nouă, că am păcătuit!  
            Întoarce-Te către noi și ne vom  întoarce; înnoiește  zilele noastre ca în vremea cea de demult!  

            (Plângerile lui Ieremia, capitolul 5, versetele 1, 2, 4, 5, 13, 14, 15, 16 și 21)

 
 
     ÎN FAȚA LUI DUMNEZEU LUMEA TOATĂ-I UN NIMIC. ÎN FAȚA LUI DUMNEZEU NIMICUL E UN MARE LUCRU
     
    Era o după-amiază înnorată și cețoasă, în cea de a doua zi a Crăciunului pravoslavnic al anului 1894, când, în  cimitirul grecesc din Salonic, coborâră cu funiile sicriul de nuc laolaltă cu trupul pe neașteptate neînsuflețit al consulului general al Rusiei în acel oraș, Ivan Stjepanovici Jastrebov. 
    Pașa Salonicului, de naștere arnăut din Đakovica, care stătea la vreo zece pași de groapa deschisă, aproape că nici nu mai trebuia să-și ascundă satisfacția. Nu din cauză că murise Jastrebov, cu toate că la  vestea decesului nu suferise prea mult, ci pentru că - lucru pe care îl și  observase - fusese îndeplinită porunca lui tainică prin care stăpânirea turcească împiedicase miile de sârbi din Salonic și de prin împrejurimi să pătrundă în cimitir și să ia parte la înmormântare. Departe de gândul că pașa se temea de cine știe ce tulburări sau răscoale din partea acestei lumi păgâne: ba, dimpotrivă, fusese dorința lui intimă ca sârbii, doar ei, să nu-și poată lua un ultim rămas bun de la Jastrebov. 
    În discuție fusese ranchiuna și pentru aceasta pașa avusese motive îndeajuns de puternice. Soseau la Istanbul plângeri și reclamații de peste tot pe unde slujise acest rus mare și bărbos: din Ianina și Prizren,  din Shköder și Salonic. Cu pistolul  în mână, oprea turcii și arnăuții dinaintea caselor și bisericilor sârbești, risipea nunțile mahomedane și răpea sârboaicele răpite, aresta criminali și forța cadiii să judece după lege, ascundea la consulatul rusesc dezertorii și cetnicii pentru ca apoi, pe ascuns, să-i treacă în Serbia! Ajungea  până și în Herțegovina și acolo, "în numele țarului rus", îi conducea pe răsculați în lupte! Nouă hagii herțegovineni se juraseră  pe Coran că  numai acesta  era adevărul,  rugându-l pe sultan să-l "ucidă pe tâlhar". Din nefericire, alte dovezi despre o asemenea implicare a lui Jastrebov la răscoală nu existau, iar sultanul, cu  toată bunovăința, nu putea, iar aceasta fiindcă nu îndrăznea, să recunoască jurământul turcesc drept o condamnare la moarte a consulului rus. 
    Ce e drept, sultanul a protestat de câteva ori la împăratul rus, chiar și foarte energic, din cauza "purtării deloc diplomatice și criminale" a consulului Jastrebov, îndeosebi în Kosovo. Dar, din Petrograd, îi ajungeau  răspunsuri precum  că Majestatea Sa, țarul Rusiei, nu găsește că "protecția bisericilor pravoslavnice și a popoarelor pravoslavnice în fața barbariei și fărădelegilor" poate fi considerată drept  o "purtare criminală". 
    Din cauza unei asemenea recente întâmplări, însuși pașa rămăsese cu o amintire extrem de neplăcută despre Jastrebov. Fără a se anunța și în afara oricăror reguli de protocol diplomatic, acest rus robust a dat năvală în casa rezidențială a pașei și a întrerupt convorbirea acestuia cu consulul Austriei. Pașa a reacționat politicos, dar nu fără ironie. "În această casă până și musafirul nepoftit are un loc alături de gazdă!" - i-a spus, oferindu-i lui Jastrebov un scaun din lemn de mahon. "Pașă, fiindcă tot veni vorba, cu respect și pe de-a-ntregul după protocol trebuie să-ți spun că amândoi suntem  oaspeți și amândoi suntem nechemați" - i-a răspuns Jastrebov pe turcește. "Eu sunt nepoftit în această casă, însă dumneavoastră sunteți  nepoftit de acest  popor!" - se aplecă el dinaintea colegului său austriac și, cu aceeași cutezanță, repetă  și în limba germană cele spuse. Austriacul se ridică și spuse că pleacă. Așa socotise el că era cel mai bine. Pașa știuse că domnul austriac se afla de partea sa, însă el unul nu voia vroia să dea de gol, în fața consulului rus, tainica prietenie dintre Viena și Istanbul.  Și doar ce plecă austriacul că Jastrebov scoase cuțitul și-l puse pașei sub gât! Iar cu cealaltă mână scoase din buzunar un creion și o bucată albă de hârtie cu antetul oficial al consulatului rus la Salonic. Apoi șopti: "Te voi scurta de cap dacă nu scrii și nu semnezi, vorbă cu vorbă, tot ceea ce-ți voi spune!" Luat prin surprindere, în plin șoc, pașa îngăimă: "Ex...Exce...domnule Jastre...ce să scriu, Excelență?" Rusul îi dete capul pe spate, de parcă voia să-l înjunghie. Și-l întrebă: "Unde-i Milica? Unde o ascunzi pe fata târgovețului sârb Dušan Smiljaniæ?" La care pașa îngăimă: "În harem, în ha...ha...remul meu,  voi elibera-o de îndată, Excelență!" Jastrebov îi întinse creionul și bucata de hârtie. Și-i dictă: "Eu, pașa Salonicului, de bunăvoie și după ce mi-am făcut un proces de conștiință și mi-am dat seama ce faptă rușinoasă am înfăptuit, mă angajez solemn, aici, la Consulatul Rusiei la Salonic și în prezența consulului general al Rusiei la Salonic, I. S. Jastrebov,  că o voi elibera din haremul meu și o voi preda părinților pe Milica Smiljaniæ, o fată de 12 ani, pe care, spre rușinea mea și spre rușinea sultanului turc, am răpit-o ieri. Mă oblig, în același timp, în genunchi să-mi exprim regretul în fața părinților fetei și să le plătesc, în aur, atâta cât vor crede că este drept atât ei, cât și Excelența Sa, consulul rus, domnul I. S. Jastrebov...". Și, când se terminară toate acestea, Jastrebov îi spuse pașei să-l însoțească până la poartă și încă vreo sută de pași mai încolo. "De veți face, pașă, un semn cât de mic către soldații dumneavoastră, să știți că pistolul meu e cu piedica trasă și veți fi primul care va pieri de pe fața pământului!" - îl amenință consulul. Pe stradă, când se despărțiră, se plecă amabil dinaintea pașei... 
    Arborând o mină tristă, ca un om  ce s-a școlit la Londra și care și-a însușit manierele elegantei guvernări englezești,  pașa privea  la corul preoților ce cântau veșinica pomenire și la  groparii ce adunau grămadă țărâna gălbuie și smocurile de iarbă peste tâlharul care, până mai ieri, adusese atâtea jigniri și rele și lui și obositei sale împărății. Da, obositei sale împărății întrucât nu avea putere să se elibereze și să-l alunge nici măcar pe răposatul Jastrebov. De altfel, pașa telegrafiase la Istanbul și întrebase: De ce "leșul banditului" nu a fost dus în Rusia? De aceea pentru că - i se răspunse - în urmă cu șapte ani, Jastrebov a spus, la o cină împreună cu patriarhul sârb, să fie înmormântat de  prietenii lui sârbi acolo unde va fi să moară ori să piară. 
    Și, iată, prietenii îi erau alături, să-i îndeplinească această dorință!   Pașa jubila pentru că, după cum i se părea, nu se strecurase nici un sârb pentru a-și lua adio de la Jastrebov. Văduva, cu cei trei copii, slujbașii consulatului rus, câțiva greci și țințari*, o duzină de diplomați și tot atâția spioni de-ai pașei, aceștia erau toți prietenii care veniseră la înmormântare. 
    Consulul Angliei, care stătuse în tot acest timp alături de pașă, privi la ceas și turcul înțelese gestul. Se îndreptă spre văduvă pentru ca, înainte de plecare, să-i transmită acesteia, cu o mină tristă, condoleanțele de rigoare. Ea, însă, nu luă în seamă ori nu voi să ia în seamă nici pe englezul acela pistruiat, nici pe stăpânul Salonicului. Îngenunchie lângă mormânt pentru a îndrepta pământul îngrămădit, dar cu asemenea gesturi de parcă îngenunchiase alături de soțul ei viu și de parcă îl mângâia. 
    - Iartă-mă, porumbelul  meu, iubitul meu, iubitul meu...copilașul meu, Vania, Vaniușka...- bolborosea ea mai mult decât ce plângea. - Spune-mi, dragoste, ce să-ți sădesc la primăvară la căpătâi? Un mesteacăn, vrei un mesteacăn din Gromușka ta, să-mi țină de răcoare și să-mi fie ca în Patrie? Sau un plop, un plop sârbesc, din Prizren? Dar poate fi... ce zici, un porumbar, să le sădesc pe amândouă: un plop din Kosovo și un mesteacăn din gubernia Tambov? 
    - Ce tot spune asta? Înțelegeți rusește, Excelență? - se adresă pașa, în șoaptă, în engleză, consulului englez. 
    - Patetică! - răspunse britanicul tot în șoaptă. Tipicul primitivism rus - adăugă el și mai încet și mai discret. 
    - Vania al meu, odihnește-te în pace! - gângăvea ea lângă mormânt, dar nu la fel de adulator, ci mai serios, mai oficial.. - Fie după cum ai spus, porumbelul meu. Și ceea ce a scris Fiodor al nostru pentru Constantinopol și Aia Sofia. Și ceea ce ai dorit și te-ai rugat lui Hristos în vreme ce, ți-aduci aminte, priveam Metohia și Kosovo de pe Koritnik și muntele Šar. Și acele lucruri de la urmă, de la urmă, toate se vor împlini... 
    - Doamnă Nina, liniștiți-vă, vă rog - i se apropie unul dintre rușii prezenți, ajutând-o să se ridice. Nina, Ninocika, nu, nu faceți asta, pentru copii și pentru...pentru...Ninocika, haideți, vă rog, să mergem! 
    - Adio! -  se sculă ea încet de lângă crucea de lemn. Deodată, se întoarse, de parcă ar fi uitat ceva. - Dar școala, școala sârbească din Salonic...va fi acoperită, în sfârșit, în sfârșit, când dorești tu...pe cuvânt de onoare, înainte de începutul toamnei....Și spitalul pentru sârbi din Shköder...va fi, va fi și școala din Prizren...Iar cărțile, manuscrisele tale...la revedere, iartă-mă, Vania! 
    Atunci doi ruși o  luară de subsuori  și o duseră, pe cărare, pe lângă pașă și consulul englez. 
    Unul dintre oamenii pașei, care vorbea rusește, tocmai traducea vorbele ei de rămas bun către soț, fiindcă atât turcului, cât și englezului li se păru suspect faptul că văduva pomenea Constantinopolul, Prizrenul, Shköderul, Aia Sofia. Pașa asculta încruntat și, când trecu femeia pe lângă el, uită să i se încline. 
    - Primitiv și scandalos! - zise englezul pornind spre ieșire. - Dragă domnule...cinstite pașă, aceasta este o provocare! 
    - Excelență! - se opri pașa. - Credeți că Jastrebov a lucrat pe cont propriu  ori după ordinele oficiale ale Rusiei? 
    - După ordinul acelui vis rusesc ce trăiește încă de pe vremea lui Petru cel Mare, cinstite pașă. Ursul siberian vrea să se scalde într-o mare caldă, drumul cel mai scurt fiindu-i peste Serbia. 
    - Sârbii ne sunt osul în gât și noi...ei doresc toată Turcia de până la Salonic și încă...nu e nici un secret faptul că sârbii se pregătesc pentru un nou război, Excelență! 
    - Sârbilor trebuie să li se dea puțin drumul la sânge! - răspunse englezul. Acest lucru l-a proclamat contele Salburry cu douăzeci de ani în urmă. 
    - A da drumul la sângele sârbesc! Da, da... Minunat spus, și prietenesc, Excelență. Numai că...de-ar împiedica Anglia Rusia să se amestece și atunci când am...am face-o la o scară mai mare - zâmbi pașa - despre asta vom discuta deseară, la reședința mea. 
    Această convorbire, din păcate, niciodată n-a mai avut loc. Pașa Salonicului și-a dat duhul de cum s-a întors de la înmormântare! 
    - Jastrebov! Va...va...vampir! își dădu pașa duhul, strigând la aghiotantul său. 

    * * * 

    Opt decenii după această întâmplare, în  noaptea dintre 17 și 18 aprilie 1973, eram medic de gardă la spitalul din Prizren. Nu au fost cazuri urgente și nici nu m-a deranjat careva prea mult la telefon. O noapte liniștită și făcută parcă pentru somn. Un somn grăbit și ploaia, care ore-ntregi nu s-a oprit. 
    - Doctore, avem un rănit! mă trezi după miezul nopții infirmiera Mirjana. 
    - Un rănit...cine e rănit? - am căscat eu alene. 
    - Au adus  tovarășii un rănit - își schimbă ea tonalitatea glasului, apoi tuși semnificativ. Eu nu am priceput acest mesaj de atenționare al ei. 
    - Un accident rutier... ce e? - am pornit eu înspre colțul încăperii pentru a mă spăla pe față. 
    - Un accident politic! - am auzit în urmă o voce bărbătească. 
    Când m-am întors,  mă întâmpină chipul lățit de zâmbet al unui tânăr în uniformă de milițian. Își duse mâna la frunte salutând cu lejeritate. 
    - Periculos...ăștia, muntenegreanul, doctore. Un mare șovin și un bandit împotriva socialismului nostru. 

    Rănitul zăcea pe coridor, pe cimentul spart, imediat lângă intrarea în spital. Mai păzeau două uniforme lângă el. 
    Era plin de noroi, stropit cu sânge, fără sacou, fără pardesiu și cu cămașa sfâșiată. Duhnea a transpirație stătută și a alcool. De cât de lovit și de umflat îi era ochiul drept nici nu și-l putea deschide. 
    Mirjana îi șterse crusta de sânge și noroiul de pe față. Am dat dispoziție portarului să trezească doi infirmieri și să aducă targa. 
    - Asta nu se poate, doctore - spuse milițianul acela care mă vizitase și în camera de gardă. Nu permit așa ceva! 
    - Ce anume nu permiteți? 
    - Dumneavoastră, tovarășe doctor, să-i trageți o injecție, să-l pui în simțuri și să vezi de nu cumva din întâmplare..., mă gândesc să nu fie din întâmplare fără ochi și ca noi să facem treaba. 
    - Care treabă? 
    - Să recunoască...el terorist, să-l interogăm! 
    Răsufla adânc, dar cu intermitențe. Mi-am lepădat halatul pentru a-l acoperi. Am îngenuncheat lângă el. Îl năpădeau deja frigurile, iar inima îi bătea tot mai iute. În timp ce, ținându-l de mână, îi luam pulsul, i-am privit fața tumefiată și brăzdată de cute vineții: mi se păru că îl știu de undeva pe bolnav . 
    - Cine-i ăsta? - m-am adresat uniformei. 
    - Un muntenegrean...mare bandă și șovinist pe frăție și unitate. El terorist și fals... 
    - Are...are el un nume și prenume? 
    - I-a rămas buletinul de identitate la șeful meu, la siguranță...vrei să-l aducă? Să telefonez? 
    Nu trebuia. Recunoscându-l pe cel de la picioarele mele, abia reușeam să-mi stăpânesc nevoia de a izbucni: ridică-te, fiu de cățea, să ne luăm la trântă! 
    Milițienii, Mirjana, portarul, infirmierii de lângă cărucior - au băgat cu toții de seamă că se întâmpla cu mine ceva neobișnuit și poate mi-au recunoscut în priviri lucirea răutăcioasă care mă cuprindea. Mă holbam la el, așa, nemișcat și neputincios, însă în sinea mea mă aflam într-o altă noapte, într-un alt oraș și într-un alt timp... 
    Februarie, 23 februarie 1963...n-am uitat nici faptul că fusese într-o sâmbătă și ziua de naștere a lui Ljuba Božoviæ, ziua de naștere a lăudărosului de Ljuba Nikšiæanin. În acea noapte, la Saraievo, într-un cămin studențesc, pe Bjelava, Ljuba a dansat cu Milica, cu Milica mea...îi strângea  mijlocul cu mâna, îi șoptea ceva și-i îngâna ceva la ureche...pe urmă s-a năpustit  asupra mea, m-a provocat să ne luăm la trântă și să ne omorâm. M-a umilit în fața tuturor, a vrăjit-o pe Milica, a liniștit cumva lucrurile cu ceva...eu am fugit de rușine, Milica a rămas cu el și a devenit a lui. Câteva zile mai târziu, a plecat din Saraievo. Nu i-am mai văzut niciodată nici pe el, nici pe ea... Care fusese norocul - mă gândeam - care l-a nenorocit pentru ca, după atâția ani, să-l întâlnesc într-un coridor de spital, desfigurat și abia mai răsuflând? 
    - Cu ce a greșit? - l-am întrebat pe milițianul a cărui vorbire stricată  oarecum mă înveselea. 
    - Mult periculos omul, doctore. Vrea ca în țară la noi să aducă nu știu ce pasăre de pradă*...vrea o pasăre de pradă rusească, doctore! 
    - Ce vrea? 
    - Vrea pasărea ăla periculos...răpitorul ăla ce vânează pui... muntenegreanul ăsta vrea răpitor rus! 
    - Prostii. Vorbiți prostii...Când a fost arestat? 
    - În seara asta, pe Dumnezeu meu. 
    - Unde? 
    - La cafenea...Arestat cu țarul rus și...mare bandă, a înjurat republica noastră și mareșal Tito...a băut cel puțin banda asta un litru de țuică. 
    - L-ați arestat în Prizren? 
    - El trăiește la Đakovica. 
    - Este căsătorit? - am simțit eu un nod în gât. 
    - Are, zice-se, multe muieri frumoase...nu este așa femei frumoase în Đakovica. 
    - Cine l-a bătut în halul ăsta? - am întrebat eu după câteva clipe de tăcere și abia înăbușindu-mi dorința de a-l lovi și eu, măcar o dată. 
    - Nimeni, pe Dumnezeul meu! Noi trei am fost doar în legitimă apărare, iar el...când a început muntenegreanul ăsta, doctore, să se lovească de unul singur în cap, să-și sfâșie pardesiul...a fost un pardesiu frumos... iată, pentru pardesiul ăsta, uite...aici a început să mă doară! 
    - Du-te și pregătește roentgenul - i-am zis Mirjanei. Puneți-l pe cărucior, dar cu atenție - le-am spus infirmierilor. 
    - Numai de nu sunt viu, doctore! Ăsta mare bandă trebuie la închisoare...poate se duce mâine la Priština** Tu fă-i ceva numai să nu fie ochiul afară din ochi și o injecție pentru conștiință...dacă va fi ochiul afară din ochi, noi ți-l întoarcem ție! 
    - Viața lui este în primejdie, este foarte grav rănit! 
    - Pe Dumnezeul meu, doar se preface - zise celălalt, apoi apucă de cărucior și se propti dinaintea infirmierilor. - Trei zile să-l bați, că el a patra zi sare în picioare...tu fă-i numai ochiul să nu-i fie în afara ochiului, să nu se povestească și să ne eticheteze de șovini! 

    Burnița timpului și-a adus obolul. S-au amestecat și și-au pierdut prospețimea în amintire  imaginile de-atunci. Mie mi se părea că l-am împins pe bolnav de pe cărucior și că, în clipa aceea, unul dintre cei doi milițieni tăcuți m-a înjurat. Ajunsesem să pricep atât de multe cuvinte albaneze încât la înjurătură nu m-am putut abține. 
    - Ceee? Cine-i porc de sârb? - am lăsat eu căruciorul din mâini și m-am îndreptat spre el. 
    El dădu din umeri. Nu știa, zise, despre ce anume vorbesc eu. El n-a înjurat. Nimeni nu a înjurat. 
    - Am auzit...au auzit și... 
    - N-ai auzit nimic, doctore! - mă întrerupse, la jumătatea gândului, milițianul cu vorba stricată. - Acest vânt înghețat și faptul că e foarte târziu....să dormi, asta e cel mai bine. 
    - Regepi! Zeciri! - m-am adresat eu infirmierilor. - Repetați ce v-a înjurat acest om  pe limba voastră. 
    - Nimic! - răspunse Regepi fără să clipească. 
    - N-a scos nici o vorbă! - întări Zeciri. 
    Lucram deja de doi ani cu aceștia doi, ne întâlneam aproape zilnic. Mă priveau drept în ochi și depuneau mărturie că milițianul a tăcut și ceea ce am auzit nu am putut să aud. De ce ar minți? Eu știam albaneza cum poate ști un începător, poate am înțeles greșit înjurătura. 
    - Pentru că înjuri mama albaneză...ai să plătești pentru asta...și pentru că ne ameninți că sârbii  ne vor mătura pe toți în Albania! 
    Nu aveam timp nici să mă mir, nici să judec, nici să-mi revin. Milițianul de a cărui vorbă râdeam mă apucă de mână și mă bătu pe umăr. 
    - Fără supărări, doctore! Tu să întorci acest bandă muntenegreană la simț și ochiul să fie la el în cap...asta să faci și să ne dai pe bandit, iar noi tăcem că tu ai înjurat la om și-l mâni în Albania! 
    Nu am  băgat de seamă când s-a întors Mirjana. Nici nu am auzit când m-a chemat la o convorbire telefonică inventată. Mi-a  povestit mai târziu că am tremurat. Și că, luându-mă cu amîndouă mâinile de cap, am țipat la cei doi infirmieri: "Oameni buni, auziți ce spun ăștia?!" Nici de asta nu-mi aduc aminte. Dar îmi amintesc de faptul că și Regepi, și Zeciri au  confirmat că am înjurat! Ceea ce a urmat era acoperit de negura uitării. Nu-mi amintesc nici că mi-a ajutat Mirjana să împing căruciorul cu bolnavul sub roentgen... 

    Preocupat poate cu controlul bolnavului, în sala de radiografie m-am mai liniștit. Fotografiile au dezvăluit trei coaste rupte, iar vânătăile de la loviturile milițienilor, peste tot spatele, mă duceau la concluzia deloc liniștitoare că au fost afectați și rinichii lui Božoviæ. L-am trimis în salonul de urgențe, recomandând medicamentele de extremă urgență și am plecat la culcare. Am rugat-o pe Mirjana să-l viziteze pe bolnav la fiecare cincisprezece minute și, de se va ajunge la înrăutățirea situației, să mă trezească de îndată. Nu mă temeam numai pentru rinichi, ci și pentru ochiul drept: era tot plin de sânge, iar în noaptea aceea nu se găsea în spital nici un specialist oftalmolog și nici eu nu puteam face pentru Ljuba Božoviæ mai mult decât ceea ce făcusem. 
    Somnul fugea de mine, iar cu el și efortul de a mă îndepărta de întîlnirea aceea tulbure cu milițienii. La un moment dat, după ce mi-am aruncat pe umeri halatul de spital, am ieșit afară. Trebuiau să treacă mai multe minute până ce se obișnuiau ochii cu întunericul dens care, aidoma unei  pelerine călugărești, învăluia Prizrenul și Metohija. Mă plimbam prin curtea pustie a spitalului și fumam. Ploaia se oprise, dar deasupra munților Paštrik, Šar și Koritnik încă mai fulgera și tuna. Ascultam geamătul torentelor de primăvară ce coborau din acești munți, la fel ca și clocotul încă nenumăratelor pârâiașe de peste tot în jur. Nu-mi vine a crede că există oriunde altundeva atâtea izvoare câte există în Prizren. În primăvara timpurie și la începutul toamnei, țâșnea apa aproape de sub fiecare stâncă, din miile de crăpături în jurul Prizrenului.Într-un singur loc doar,  denumit Krk-bunar, există vreo patruzeci de asemenea izvoare... Ciudat poate, însă pe mine, care iubesc șuvoaiele de munte și care am crescut la marginea lor și scăldându-mă în ele, în noaptea aceea murmurul apei m-a tulburat deosebit de mult. Mi-ascultam parcă propria copilărie și parcă aceste puhoaie o duceau cu ele și pe Milica, pasul ei, surâsul ei, stricatul ei accent de Sarajevo, minunații ei genunchi. 
    Am recunoscut atunci, probabil și cu voce tare, că, aidoma copilăriei, nu o pot uita nici pe Milica. Nu pot, numai că viața m-a silit să le dau la o parte și să le uit pe amândouă. M-am hotărât ca, de cum se va face ziuă, să pornesc spre Đakovica. Să o anunț că soțul ei este făcut zob și că se află la mine la vindecare. Doar atât îi voi spune, oficial, cu o reținere politicoasă. Ea nu trebuie să bănuiască nimic altceva în afara grijii medicale față de bolnav. Dar ce se va întâmpla dacă se va ajunge la hemoragie internă iar Ljubo va fi răpus de lovituri?! Nu știu dacă m-am speriat de la un asemenea gând ori m-am bucurat. Am stins repede țigara și m-am întors în spital, să-l vizitez. 

    Dormea. Am luat un scaun și m-am așezat la căpătâiul lui. În ciuda faptului că-i era fața desfigurată și tumefiată și cu toate bandajele de pe trup, crusta de sânge și balele din jurul buzelor, mi se păru că plesnește de puterea ca de bivol și necunoscută era doar clipa în care își va recăpăta conștiința și, la fel ca în noaptea aceea de demult , de la Sarajevo, va sări asupra mea! Nu-l priveam cu ochi de medic, ci cu ochii răzbunării, ai invidiei și a unei gelozii fierbinți. 
    Și-atunci se trezi în mine și o boală pe care o știu de când mă știu pe mine însumi, despre care n-am spus vreodată nimănui nimic și de care, când trecea, mă rușinam în mod regulat. Această boală m-a lovit prima dată încă înainte de ce am început școala. Am privit - și-mi aduc aminte de asta, la un schilod: se târa în patru labe de la o casă la alta și cerșea. Mi-am închipuit că schilodul gândea cam așa: Mă pot îndrepta, însă nu vreau, așa-mi place mai mult, de ce m-aș îndrepta! De nenumărate ori după aceea, dar și după ce am crescut, mă surprindeam în rușinosu-mi obicei de a  pune pe seama altor oameni , cel mai adesea bolnavi și nenorociți, gândurile mele denaturate. Se întâmpla, astfel, să-i spun condoleanțe mamei mele pentru moartea copilului, iar geamătul ei să-l strecor, de undeva, în gândul ei: Trebuie să plâng, dar nu-mi vine a plânge, eu doar mă prefac, mă prefac! Ba odată mi s-a părut că până și mortul, la a cărui față mă uitam, gândea: Nu am murit, eu sunt viu, viu, văd și aud totul în jurul meu! Am sperat că, în timpul studiilor, voi găsi în vreuna din cărți numele și cauza acestei bizarerii. Dar nu am citit despre nimic asemănător, iar a căuta explicații de la profesorii mei nu îndrăzneam din pricina rușinii. Trăiesc cu acest cusur, conștient de el și fără putere de a-l învinge. Această boală, fiindcă este fără  îndoială o boală, nu a cedat în fața studiilor mele medicale, nici nu slăbea cu trecerea anilor. Poate cu numai două zile înainte ca milițienii să-l fi adus la spital pe Ljubo Božoviæ, drumul m-a dus lângă un cimitir sârbesc, la o oră și ceva de mers de Prizren. Am nimerit, îimi amintesc, peste o mulțime de oameni. Adunau, în vaietele bătrânilor și ale femeilor îmbrobodite în negru, osemintele răposaților din gropile deschise, le băgau în saci pe care-i încărcau apoi, în spinarea unor mârțoage,   de cealaltă parte a gardului cimitirului. Am întrebat: "Ce faceți acolo?" Unul dintre bărbați trecu peste gard și, cu lopata în mâini, porni spre mine: "Cine ești tu, de ce întrebi?" Înfricoșat în fața privirii lui, nu am știut ce anume să răspund. "De unde ești, amice?" - se opri el. Am răspuns: "Lucrez aici, la spitalul din Prizren și sunt de loc din Herțegovina." Chipul lui se schimbă dintr-o dată. În ochi îi fulgeră suferința unei de nedescris umilințe omenești. Chemă pe careva pe nume și ceru o sticlă cu rachiu. Am ciocnit și el ură. "Nici morții nu mai pot rămâne în Kosovo și Metohia!" A mai povestit ceva și încă multă vreme, dar parcă se adresa unei pietre. Nu eram îndeobște impresionat de această scenă. Mi se părea că niciunul dintre acești oameni nu era nefericit și se prefac cu toții. Iar când ei își terminară treaba, când își încărcară morții, când își luară de la mine rămas bun și când, cu vaiete și gemete, cortegiul funebru porni în josul muntelui, mi-am închipuit că osemintele răposaților, lovindu-se unul de altul și de scărițele samarelor, strigau vesele: "Noi călătorim, călătorim, călătorim!" 
    Aceeași rușine, fiindcă această boală a mea o trăiesc și ca pe o rușine, puse stăpânire pe subconștientul meu, ori poate și pe conștiința mea, în timp ce stăteam în camera de urgență, la căpătâiul lui Božoviæ. În mintea mea întunecată răsuna un gând de-al lui: Minunați ăștia care m-au bătut, măcar acum mă voi sătura de somn, mă voi sătura de somn! Niște gânduri urâte, ce o priveau pe Milica, mi-e rușine și să le amintesc...Bolnavul se holba la bolnav, chiar știa că judecă așa, ca un bolnav, însă nu reușea să oprească acest ciudat curs al gândurilor. 

    Din delir, fiindcă era și această stare o formă de delir, m-a trezit infirmiera Mirjana. Îmi spuse că infirmierii Regepi și Zeciri au părăsit cu de la sine putere garda și că, înainte de asta, au dat cuiva un telefon. I se părea că Zeciri i-ar fi spus celui căruia i-a telefonat: "Dacă moare acest câine ori rămâne fără ochi, noi vom depune mărturie că miliția nu a fost la spital și că nu știm cine la adus pe porcul ăsta de sârb la spital!" 
    - Toate acestea să i le spui și directorului Miriæ. Mă vor ține minte gunoaiele astea! -  i-am zis eu în șoaptă, în vreme ce-i luam bolnavului pulsul și tensiunea. Am îmbiat-o cu o țigară. 
    - Pentru Dumnezeu, asta este camera de urgențe - nu scăpă ea ocazia de a-mi atrage atenția. 
    Am fost tentat să o îmbrățișez, dar mâneca mi se agăță în acul ei de păr și acesta căzu. L-am căutat împreună și l-am găsit, după câte mi-aduc aminte, într-o crăpătură din parchetul uscat, de sub patul bolnavului. 
    - Ești deosebit de frumoasă în această noapte -i-am spus spălândumi mâinile de praf. 
    După surâsul și roșeața din obrajii ei am dedus că o bucuraseră aceste cuvinte și că se așteptase o asemenea revărsare a  tandreții mele. Poate mi-ar fi răspuns ceva și poate nici eu nu m-aș fi limitat doar la nevinovata îmbrățișare de adineaori dacă nu și-ar fi venit bolnavul în simțiri.  Ne-am dat seama, de fapt, abia în clipa aceea că își revenise și că ne privea cu ochiul sănătos, larg deschis. 
    Surprinzător, însă, în privirea lui nu era nici urmă de tulburare. Fără îndoială, își revenise cu două-trei secunde mai înainte, se reculesese și-și dăduse seama unde anume se afla. 
    - Ljubo! - am strigat. Mă cunoști? 
    Își ridică mâna cu greutate și-și șterse saliva din jurul buzelor. Zise: 
    - Eu sunt Ivan. Mă confundați, doctore! 
    - Te-am confundat, Ljubo, cu un anume Božoviæ, un tip din Nikšiæ, care a studiat cu mine la Saraievo. 
    - Eu sunt Ivan, doctore. 
    Eram mai mult dezorientat decât șovăielnic. Mă gândeam: el m-a recunoscut, dar ceva îl determină să se prefacă. Am strigat: 
    - Ooo Milutineee! 
    Bolnavul trecu și peste această verificare. Ba și tresări, de parcă s-ar fi speriat. 
    - Eu sunt Ivan, și nu Milutin, domnule! 
    - Ce-ați pățit, doctore? - se miră Mirijana. - Ljubo, Ivan, Milutin...cu care dintre aceștia trei ați fost coleg de facultate? 
    M-am grăbit să-i explic, dar cuprins deja de îndoială că dinaintea mea nu se află Ljuba Božoviæ, ci cu totul altcineva care-i seamănă, și această explicație i-am dat-o și lui. Am avut la facultate, i-am spus, un coleg care, în fiecare noapte, la miezul nopții, nici un minut mai devreme, nici un minut mai târziu, striga: "Ooo Milutineee!" Ne lua peste picior îmbrățișând fetele, ne trezea din somn, ne întrerupea din învățat. La început l-am înjurat, dar mai apoi l-am acceptat ca pe o pată de culoare în viața noastră, iar în cele din urmă abia așteptând chemarea lui nocturnă, pentru a-i întoarce cu o altă chemare și pentru a ne mai relaxa. 
    - Semănați, incredibil cât semănați cu acest prieten al meu - m-am întors eu spre bolnav. - Am crezut...scuzați-mă, eu și pe mai departe cred că dumneavoastră sunteți Ljuba Božoviæ. 
    - Puteți crede tot ceea ce vreți, dar...dar...- dădu el din mână, de parcă-i era lene să continue. 
    - Știți - l-am întrebat eu - că astă-noapte ați fost arestat? - Adresându-mă cu dumneavoastră,  îmi recunoșteam  parcă  mie însumi că el era într-adevăr un oarecare Ivan și că eu nu-l cunosc. 
    - Sunt eu oare aici, baciușca, pentru interogatoriu ori pentru vindecare? - mă întrebă el cu ironie. - Sunteți dumneavoastră doctor ori Sigurimi*? - mă descumpăni el și mai mult cu accentul lui ekavian. - Dacă și spitalele au devenit...dacă și spitalele...- tăcu și se uită, cu teamă, peste umărul meu. 
    Același milițian, a cărui vorbire îmi provoca râsul, stătea în cadrul ușii larg deschise. M-am gândit: a venit să-l ducă pe bolnavul Ivan! S-a sfătuit cu stăpânii lui și a hotărât arestarea. M-am întrebat în sinea mea: pot și îndrăznesc să mă împotrivesc? 
    - Doctore, tu fumezi să moară bolnavul! - dădu el din cap. - În camera ta doar telefonul...sună, sună...tu nu ești la slujbă când sună. Tu stai și fumezi, iar unul mult bolnav...mă rog, prietenește mă rog să ajuți! 
    - Unde...care om? 
    - L-a găsit patrula noastră pe drum...doctore, cu oasele frânte! 
    M-am luat grăbit după el, iar Mirjanei i-am zis să pregătească sala de operație și să găsească numerele de telefon de acasă ale anestezistului și căruiva dintre chirurgi. 
    La parter, lângă biroul de internări, am dat și peste ceilalți doi milițieni. Fără halate albe, în uniformele lor, cu ei se găseau și infirmierii Regepi și Zeciri. 
    - Unde-i bolnavul? - am întrebat gâfâind. 
    - Poftim? - mi se postă dinainte o uniformă. - La doi metri de om, iar tu nu vezi...geme de durere și tu nu vrei să-l ajuți! 
    - Dar unde este...unde este? - am început eu să țip. 
    - Să nu strigi, tovarășe doctor. Rog ajutor, omul moare. 
    M-am frecat la ochi și am privit din nou în jur. Nimeni în afară de cei trei milițieni, de Regepi și Zeciri. Doamne, ce se întâmpla cu mine?! 
    - Căruciorul...vă rog, căruciorul! - mă prostea uniforma. - Iată, îmi dau și sângele pentru om...nici unul dintre noi cinci nu regretă după sânge, numai să nu moară omul! 
    - Care om, pentru Dumnezeu?! 
    - Eu...eu acest om! - spuse una dintre uniforme. - Pe mine m-a călcat trenul în curtea mea...te rog să mă ajuți! 
    - Afară! - Curios, am spus asta foarte liniștit. 
    - Poftim? 
    - Sârbește vorbesc. 
    - Dar omul bolnav? Și el afară? 
    - Și el, afară cu toții. A-fa-ră! 
    - Cum spui dumneavoastră, tovarășe doctor. Mă rog, mă rog - făcea el pe învinsul. 
    - De eram sârbi și de era acest bolnav sârb, nu ne-ați fi scos afară - spuse infirmierul Zeciri. - Haideți. Există în Prizren  și doctori de-ai noștri! - trase el una din uniforme de mână și, când ieșiră cu toții, trânti ușa. 
    Înjurând și fumând, m-am plimbat multă vreme prin coridorul pustiu ce dădea la ușa de intrare în spital: încolo-încoace,  cu mințile rătăcite, nebun de furie. Portarul nu era, dispăruse pe undeva. I-am telefonat Mirjanei. Totul e-n regulă, i-am spus, nu trebuia să pregătească sala de operație și nici să trezească pe careva dintre chirurgi. M-am trântit pe scaun și am încercat, muțește, să stau de vorbă cu mine însumi. Ce se întâmplă? Ce să fac? 
    Apăru de undeva portarul și eu, furios, m-am năpustit asupra lui. 
    - Unde-ai fost? Să știi că diminieață vei fi dat afară! 
    - Tovarășe doctor, eu om cinstit... nouă copii - începu el să se dezvinovățească. - Mare sărac... nouă copii... iartă-mă, tovarășe doctor, dar eu a trebuit... eu am fost la closet - se apropie el precaut de mine . 
    - De ce le-ai descuiat? 
    - Vă rog, tovarășe doctor, tu ești șef în spital, dar miliția stăpân peste stăpân... eu sunt pentru tine, însă eu nimic auzit și nimic văzut. Tu pe mine doar chemi și eu îți fac curățenie, îți spăl... și pantofii, și pe acasă... nouă copii, dar plata mică... eu om cinstit. 
    Continuă să vorbească, insista să se dezvinovățească și să se pună bine pe lângă mine. Își exprima, în felul său, bunăvoința față de mine, dar îmi dădea de înțeles că va depune mărturie așa cum trebuie și așa cum i se va cere. Stătu cu mine până în clipa în care am întâlnit-o pe Mirjana, dându-mi impresia că seamănă cu un câine învățat să-și arate colții și să dea din coadă în același timp. 
    Pe coridor, în fața sălii de urgență, am nimerit peste bolnavul Ivan. Cu o mână își ținea pansamentul în jurul coastelor, iar cu cealaltă se sprijinea de perete: se îndreptă când mă văzu și doar un mușchi tresărind pe fața lui arătă că această mișcare bruscă îl duru foarte tare. 
    L- am ajutat să se întoarcă la pat și i-am spus, supărat, că trebuie să se odihnească. 
    - De cum se luminează de ziuă, Înălțimea Sa Împărătească va trebui anunțată despre toate acestea! - strigă el și mă ținu să nu ies din încăpere. - Asta este, baciușca, un atac la suveranitatea și demnitatea Rusiei! 
    - Ce tot spuneți? Dumneavoastră delirați! - mi-am trecut eu palma peste fruntea și obrazul lui. - Mirjana, adu termometrul. 
    - Nu-i nevoie, doctore. Știu cine sunt, unde mă aflu, ce și cui vorbesc. 
    - Ljuba Božoviæ... Ivane... Satano! - am ridicat eu vocea, învins de proasta dispoziție. - Destul, pentru Dumnezeu. Se pare că, în noaptea aceasta, am numai halucinații. Aceasta este noaptea nălucilor. 
    - Depinde cum o iei, doctore - replică el. - Nu sunt Ljuba Božoviæ, dar sunt cineva care l-a cunoscut bine. Aveți unele închipuiri, dar ceva ați nimerit... Da, aveți dreptate, semăn cu el! 
    - Dar el... unde este el? 
    - El, doctore, este demult printre cei drepți. 
    De parcă m-ar fi lovit cu ceva în moalele capului. Chiar și stând, m-am prins cu mâna de pat, să nu cad. 
    - Ce-aveți, doctore? Regretați ori vă bucurați? 
    - Dar copiii, femeia... a fost căsătorit? 
    - Au avut cu toții un accident! Tot ceea ce a fost al lui... - spuse cu o voce tremurândă, apoi se opri. - Aș fuma, pot să aprind o țigară? 

    Tăceam și fumam. Milica, Ljubo, un oarecare Miralem, unul Saša Nevesinjac, gramofonul în colțul camerei, o melodie din vremurile acelea, clubul de șah de pe Bjelava. Cartierul nemusulman, o bătaie nocturnă la barul Hamam din Sarajevo, toate astea  roiau sub calota craniului meu. Se nășteau parcă în ceață și fără legătură între ele închipuiri ale unor vremuri apuse și repede trecute. 
    - Îi sunteți frate... poate geamăn ? - întrerupse Mirjana tăcerea. 
    - Frate? Nu, nu suntem frați deși semănăm leit. "Scapă, frate Ivane!" - zicea el mereu, atunci când ajungea să se plângă de fărădelegile și actele lor de violență. 
    - Ale cui fărădelegi? - clipi Mirjana. 
    - Vă rog, doctore, aduceți-mi un creion și o hârtie. Trebuie anunțat la Moscova și Petrograd de cum se luminează de ziuă... va ține minte canalia că nu se poate comporta după cum îi este cheful cu un consul rus, împărătesc! 
    - Abia acum nu mai înțeleg nimic. Cine sunteți de fapt, pentru numele lui Dumnezeu? 
    - Ivan Stjepanovici Jastrebov! Trag nădejde că ați auzit de mine. 
    - Nu, din păcate. 
    - Veți auzi, mai este timp. Deși...deși, credeți-mă, este rușinos pentru un om cu pregătirea dumneavoastră să nu știe cine apără aici interesele lui baciușca țarul. 
    - Scuzați,  l-am căinat eu. - Asta nu se va mai întâmpla, domnule consul. Compătimirea față de bolnavul mintal se prefăcu, în aceeași clipă,  în ideea fixă de a lua în derâdere nenorocirea altuia. - Spuneți-mi, vă rog, cine v-a aranjat astă-noapte în halul ăsta? Cine v-a acostat, dacă știți acest lucru? 
    - Baba Kristina - răspunse el pregătit. Toate astea - zise, arătând spre ochi și spre pansamente - de la baba Kristina, doctore! 
    - O babă periculoasă, pesemne... o babă trăsnet - glumi Mirjana. 
    - Mai mult ca sigur, domnule doctor, dumneavoastră, din anumite motive, nu vă place Njegoš. Aș recita, totuși, cu voia dumneavoastră, câteva din versurile sale. 
    - Poftiți, domnule consul. 
    - Într-un anume loc... poate  Sæepan cel Mic, zice vlădica: 

    Pentru Dumnezeu clipa-i cât un veac 
    Pentru dumnezeu, veacul e cât o clipă 
    În fața lui lumea e nimic 
    În fața lui nimicul este mare lucru! 

    Recită asta cu patos, strălucind. Tipic, mă gândeam, pentru un schizofrenic: s-a identificat pe de-a-ntregul cu poetul, l-a invocat și doar ochiul, de fapt strălucirea din acel singur ochi și schimbarea bruscă a direcției și temei discuției trădau că era boala în discuție. 
    - În fața lui Dumnezeu nimicul este mare lucru... care Einstein, care teorie a relativității... toate acestea le-a spus Njegoš, și mai frumos și înaintea lui - continuă el cu entuziasm. - Dinaintea lui Dumnezeu, baciușca, lumea toată parcă nici nu există. El nici nu ne ia în seamă - începu să explice bănuind poate că nici nu am înțeles prea bine unele versuri. - Dinaintea aceluiași Dumnezeu, însă, și cel mai mic mărunțiș este în stare să capete forme cosmice. Dinaintea lui nimicul e... nimic... dinaintea lui până și ceaiul babei Kristina este un lucru mare. 
    - Ceaiul babei Kristina - nu m-am putut eu abține să nu surâd. 
    - Cu siguranță că dumneavoastră, baciușca, știți că  o oarecare doamnă  Hitler, care a rămas fără bărbat și fără urmaș, a adoptat la bătrânețe un copil. Acesta a crescut, s-a căsătorit, a avut un fiu. Și acestui fiu i s-a dat numele de Adolf..., dar, să scurtez, poate vă obosesc. 
    - Dar de unde, Excelență! 
    - La vreo trei ani de viață, mucosul ăsta s-a îmbolnăvit de dezinterie. Într-un târziu l-au dus la doctori, însă aceștia și-au luat mâinile de pe el. Părinții, deznădăjduiți, văzură că nu mai există nici o salvare și pregătiră sicriul. Atunci, careva pomeni de baba Kristina și de ceaiurile ei. A salvat, se zicea, un băiat de prin vecini, care, la fel ca și Adolf, a suferit de dezinterie. O căutară pe baba Kristina și ea începu să-i descânte micuțului Adolf și să-i pregătească ceaiuri. Într-a cincea zi copilul deschise ochii și se însănătoși repede și pe deplin.... Iată, doctore, nădăjduiesc că acum l-ați înțeles pe Njegoš! 
    - Înseamnă, Excelență, că Njegoš a cunoscut-o pe baba Kristina? 
    - Njegoš a cunoscut miracolele dumnezeiești  și legile! În fața lui Dumnezeu nimicul este mare lucru... asta a putut spune doar un semizeu, doar cel mai mare geniu! 
    - Dar, domnule consul, ce legătură are baba Kristina și ierburile ei cu bătaia pe care ați încasat-o și cu arestarea dumneavoastră de astă-noapte? 
    - În fața lui Dumnezeu nimicul este mare lucru - repetă el. De nu ar fi existat baba Kristina și descântecele ei, mucosul acela nu ar fi supraviețuit. N-ar fi ajuns conducătorul Reich-ului, nu s-ar fi năpustit asupra întregii lumi, nu ar fi îmbucătățit, în patruzeci și unu, Iugoslavia... nu ar fi existat nici eliberatorii noștri, eroii... nu ar fi..., iar ruda mea, doctore, de nu ar fi fost ceaiurile babei Kristina, încă ar fi cărat cu măgarul lemne la târg și niciodată nu ar fi ajuns colonel! 
    Am zâmbit cu tristețe. Gândeam că medicina este o minciună. Niciodată nu va reuși să pătrundă cu privirea în nebunie, în haosul mental și sufletesc al unor astfel de nefericiți. 
    - Sunteți obosit, domnule consul. Dormiți, iar eu voi anunța despre toate acestea la Petrograd - am vrut eu să-l scutesc de continuarea discuției. 
    - Baba Kristina - se precipită el - a făcut din Vukota un colonel, iar dintr-un cioban slinos pe nume Đuka a descântat și a scos cu ceaiul acela un ambasador! De ce mă priviți astfel, doctore? Nebun, scrieți că sunt nebun... nu veți fi primul, nici ultimul... Mulțumită babei Kristina, atâția fierari, ucenici, lăcătuși, elevi codași și studenți ratați... aceștia au devenit unica inteligență, unica lege, unicul adevăr, istorie, viitor, totul și toate. Baba Kristina, baciușca, a predat Kosovo și Metohia Albaniei! Baba Kristina a stins vatra bărbătească și a făcut ceea ce nu au putut turcii și arnăuții în cinci sute de ani! Baba Kristina, ea... ea l-a arestat azi-noapte pe consulul rus Ivan Stjepanovici Jastrebov, l-a bătut ca pe un animal și... ea, pentru a mă îmbăta, mi-a turnat cu de-a sila pe gât un litru de țuică! Dar baba Kristina a aranjat până și faptul ca fiii ei să mă predea în mâinile dumneavoastră... scuzați, pentru asta este vinovat altcineva, unul Jugoviæ! 
    - Jugoviæ! - am sărit eu de pe scaun în clipa când mi-a pronunțat numele. 
    - El, domnule doctor. Fiul lui Bogdan, Boško Jugoviæ... 
    Ne duse prin bătălia de la Kosovo, pe departe și pe îndelete, de parcă nici Mirjana, nici eu nu știam nimic despre acel eveniment. Cântărea cuvintele și se străduia, dintr-o anume pricină, să le insufle un înțeles sarcastic. În acest timp, nu și-a coborât privirea de pe fața mea, obligându-mă să ascult și să înving cu greu somnolența ce mă cuprinsese... Spuse, într-un târziu, că el, citind niște cronicari turci din vechime, dar și pe conaționalul său, Aleksandar Fiodorovici Ghiliferding, a dat peste un amănunt pe care-l prevăd toți istoricii și care a influențat soarta Balcanilor și poate și a Europei cu nimic mai puțin decât baba Kristina și farmecele ei. Îmi amintesc de faptul că, în clipa aceea, Mirjana a izbucnit în râs. Chicotul femeiesc parcă l-a înfuriat pe consulul Jastrebov. I-am spus: 
    - Grăbiți-vă cu povestea, de îndată se va lumina de ziuă, domnule consul. 
    - Vă grăbiți, vă plictisește ceva și vă plictisiți să ascultați despre bătălia de la Kosovo! - se înfurie el dintr-o dată și începu să strige. - Vă înțeapă ceva, dar nu între coaste și ochi, ca pe mine, ci acolo unde nu există leac și unde nu ajută medicamentele! 
    Nu mai încăpea nici o fărâmă de îndoială: această voce, această ură destinată mie, aceste provocări și tachinări nu puteau fi ale nimănui altcuiva decât ale lui Ljuba Božoviæ! Dacă până la acel moment, și cel mai mult din cauza pronunției sale ekaviene, am gândit că întâmplarea a aranjat o asemenea asemănare între bolnavul meu și, cândva, întâi prietenul și apoi dușmanul meu, atunci înseamnă că a căzut și cea din urmă nedumerire, iar eu, atins de ura lui și atins la rana încă neînchisă pe care mi-a pricinuit-o demult, eram pregătit și pentru o nebunie, pentru o acțiune prin care să mă folosesc de puterea mea și sănătatea mea asupra unui Ljubo Božoviæ atât de bătut și aproape în imposibilitatea de a se mișca. Ura a întunecat și acea din urmă frână, și anume că eu sunt medic, iar el, bolnav, care trebuia să mă readucă la rațiune și să mă oprească. Din fericire, m-a reținut Mirjana, deși nici nu bănuia ce se întâmpla în mintea mea. Se apropie de Božoviæ, îi puse o picătură de medicament în ochi și-i șterse transpirația de pe frunte și obraji. El încercă să se îndrepte în pat, să se ridice. Făcu asta cu imprudență și gemu de durere. 
    - Încet, fără mișcări bruște! - zise Mirjana. - Ceaiul babei Kristina. Chiar că m-ați distrat astă-noapte, cu toate chinurile. 
    - Nu aceasta mi-a fost intenția, măi, fată. 
    - Dar ce anume ați început cu câteva clipe mai înainte? Drag îi va fi și doctorului să audă... nu trebuie să vă grăbiți, el doar a glumit. 
    - Mă voi grăbi, dar bine nu va fi pentru că mă grăbesc. Și Boško Jugoviæ s-a grăbit și... și   - amuți el de parcă și-a uitat gândul. - Așadar, un vechi cronicar turc, martor vizual al bătăliei de la Kosovo, împreună cu multstimatul și iubitul meu conațional Aleksandar Fiodorovici Ghiliferding, depun mărturie că, întrucât Miloš l-a ucis pe Murat, iar Baiazid a preluat comanda, Boško Jugoviæ s-a grăbit ca să-l despartă de viață și pe noul sultan. Trei cai au ucis turcii sub el, însă el a zorit spre cortul lui Baiazid. Și ar fi ajuns, zice-se, la o depărtare de o suliță de sultan... din păcate, mai departe n-a ajuns - oftă și iar se holbă la mine. - Iată, domnule doctor, ce poate să însemne un mic și, s-ar putea spune, un cu totul neînsemnat amănunt  în istorie. De ar fi mers Boško  încă zece pași, doar încă zece pași... n-ar fi reușit turcii atunci să-l ia cu ei în Asia pe Baiazid străpuns de sulița lui Boško... n-ar fi, i-ar fi măcelărit cuirasierii sârbi. Și niciodată nu s-ar  mai fi văzut pe meleagurile noastre semiluna și cuțitul acestui fiu de cățea. Niciodată nu ar fi văzut beduinii lui Muhamed nici Viena, nici Buda, niciodată nu ar fi cotropit arnăuții Kosovo, n-ar fi..., dar și dumneavoastră,  domnule doctor..., dar și tu ai fi purtat astăzi un alt nume și un alt prenume, doctore Alija Osmanoviæ. 

    Doar cu o clipă mai înainte nu aș fi suportat asta. Cu toate acestea, și-atunci a țâșnit ura din mine și el a simțit asta. Dar, în același moment a izbucnit și ceva care a mai calmat furia, dacă nu chiar a înlăturat-o. M-a cuprins mirarea, de fapt, când am auzit că eu sunt pentru el Alija Osmanoviæ, acela și același ca și în ziua când ne-am despărțit, la Saraievo, eu și Ljubo Božoviæ. Și am înțeles: el m-a recunoscut de cum și-a venit în simțire și m-a văzut. A interpretat cu abilitate rolul unui bolnav de minte, m-a ademenit cu ceaiul babei Kristina și funcția de consul: el s-a jucat cu mine! M-am hotărât să i-o întorc cu aceeași măsură, în așa fel încât vom continua jocul pe care el l-a început și l-a impus. Avantajul a trecut de partea mea: nu știa că există în mine doi oameni și că el îl cunoștea doar pe unul din cei doi. 
    - Săturați-vă de somn, Excelență - i-am strâns eu mâna și am ieșit din încăpere. 
     
     

 
 
 
 All contents copyright © 1999. All rights reserved