Cuprins 

Trandafirul sidefiu 
Păpădia 
Oglinda 
Blonda 
Băiatul şi prinţesa 
Râul celest 
Copiii Tatagăi 
Farfuria de aur 
Micii cântăreţi 
Pietroiul 
Prinţul Norilor 
Stânca pescăruşului 
Clopotul 
Împărăteasa şi floarea 
Darul piţigoiului 
Degeţel de Aur 
Macii roşii 

 Adânc, pe fundul mării, acolo unde razele soarelui ajung abia la amiază, trăia şi creştea o prea frumoasă scoică pe nume Trandafirul Sidefiu, care îşi zicea mereu: "Ah, de-aş putea ieşi la lumină, să văd soarele, să văd florile şi să simt adierea vântului!" 
 - Este prea frumos la suprafaţa mării, acolo cântă şi zboară păsări cu aripi colorate. Iar de celelalte minunăţii ce să mai spun? 
 Aici, peştişorul ce povestea despre strălucirea Lumii de Sus îşi pierdea răsuflarea. Şi cum nu şi-ar pierde-o? Odată, pescarii l-au scos la suprafaţa mării, însă, doar ce-au sorbit ochii lui rotunzi strălucirea soarelui, că o mână l-a înşfăcat şi l-a întors în apă. Cine ştie ce anume ar fi putut vedea de-ar fi rămas puţin mai mult afară? La acest gând, ochii peştişorului deveneau mari şi îngânduraţi. Numai că în zadar dădea roată bărcii, în zadar intra în plase. Ochii acestora erau prea mari. Peştişorul aluneca şi ajungea iar în vechea şi plicticoasa tovărăşie a peştilor şi racilor. 
 Trandafirul Sidefiu îl asculta cu gura căscată. Prin cap îi roiau imagini ale Lumii de Sus. Ce este scânteierea fundului mării faţă de strălucirea ei? Ce sunt florile de coral faţă de floarea de iasomie? Gândurile despre strălucirea Lumii de Sus întunecară strălucirea lumii lui; îngheţă Trandafirul Sidefiu rotirea peştilor prin apa albastră, transparentă, plictisitor îi deveni legănatul meduzelor şi caraghios împiedicatul racilor prin nisip. Ce anume este interesant în naşterea unei noi stele din piciorul rupt al unei stele de mare? De milioane de ani cresc coralii, se târăsc racii, se leagănă creanga de coral crescută pe stâncă. De o veşnicie vuiesc valurile. Şi ce dacă? 
 Trandafirul Sidefiu capul şi-l plecă şi privi lung la nisipul deasupra căruia alunecau umbrele bancurilor de peşti, iar pe stânca nu mai mare de-o palmă se îngâna o creangă de coral. Ar putea să intre-n vorbă cu ea; poate ştie ceva despre nori şi despre flori? Poate a fost cândva în Lumea de Sus? Uşor le este peştilor; înotând, ei ajung până la suprafaţă, însă de cum iau o gură de aer, întoarcerea le este inevitabilă. Sigur că da, creanga de coral ştie un drum mai bun! Trandafirul Sidefiu se aplecă spre creanga de coral, hotărât să-i ceară sfatul şi să-i caute ajutorul. 
 - Tu eşti mai înţeleaptă şi trăieşti mult, zise Trandafirul Sidefiu - nu cumva ştii cum se ajunge până la Lumea de Sus? 
 - Bineînţeles, din moment ce eu mă şi aflu în Lumea de Sus - îi răspunse creanga de coral gândindu-se la sine şi la stânca sa. O altă lume nu o interesa. Plecările? Nimicuri. Chiar că Trandafirul Sidefiu e de-a dreptul neserios în dorinţa-i de a se desprinde de fundul mării şi de a porni spre soare şi nori. Fiecare trebuie să-şi ştie locul şi să nu-l părăsească! Creanga  de coral îşi aduse aminte de o rudă de-a sa care, la fel, a visat să plece în Lumea de Sus. Atât de mult s-a gândit la asta că într-o bună zi s-a rupt de fund şi a pornit cu valurile spre înălţime. Ce anume s-a întâmplat până la urmă cu ea nu ştie nici măcar racul cel singuratic, deşi iese în fiecare noapte pe mal. Creanga de coral dădu grăbită din cap în semn că nu. Pentru cel ce-şi are stânca sa este nechibzuită plecarea în necunoscut. Să se liniştească el, Trandafirul Sidefiu. De-atâtea gânduri ale scoicii până şi coralii-şi pierd culoarea, iar cu ele nimic nu se rezolvă. Creanga de coral se lipi de stâncă şi amuţi. 
 Trandafirului Sidefiu nu-i rămăsese altceva de făcut decât să-i găsească un interlocutor. Însă nici peştele-şarpe nu avea o părere mai bună despre Lumea de Sus. Pentru peşti, această lume începe în plasă şi se sfârşeşte în tigaie. 
 Dând supărat din coadă, peştele se pierdu în spatele stâncii, iar Trandafirul Sidefiu se adresă meduzelor. Însă meduzele nu aveau nici poftă, nici timp să povestească despre Lumea de Sus. Soarele, aşa cum îl văd ele, este un glob tulbure şi galben, ce seara se înroşeşte şi se prăbuşeşte în valuri. Acest glob nu se mănâncă, nu-l poţi prinde cu ventuzele şi nu foloseşte la nimic. Şi-atunci de ce s-ar gândi la el? Cea mai bătrână dintre meduze, poreclită şi Uraganul Mustăcios, îşi desfăcu vălurile şi porni încet în urma unui banc de peşti, aruncându-i Trandafirului Sidefiu peste umăr cum că ar fi cel mai înţelept să-şi şteargă din minte însăşi Lumea de Sus. 
 Acesta a fost ultimul lucru pe care Trandafirul Sidefiu a fost în stare să-l facă. Desenând dungi pe fundul nisipos, razele soarelui se încurcaseră printre ierburile de mare şi le făceau unduitoare şi transparente. Bancurile de peşti zburau ca nişte săgeţi de argint. Peştişorul nu înceta să povestească despre norii ce plutesc în înaltul şi albastrul cer, despre florile mai rumene decât coralul şi despre vântul ce naşte prin scobiturile stâncilor sunete suave. Şi-apoi, aici sunt şi trandafirii! 
 Astfel descoperi Trandafirul Sidefiu că există flori ce poartă numele de trandafiri; flori albe şi galbene, violete şi roşii. Acum chiar că nu mai putea aştepta. De ce să aştepte? Până când? În nerăbdarea-i să plece cât mai curând în minunile Lumii de Sus, Trandafirului Sidefiu lumea de pe fundul mării îi deveni hidoasă. Oribil i se făcu până şi dulcele vuiet al mării. Ce sunt valurile faţă de vânt? Dar vuietul mării faţă de cântecul ierbii şi păsărilor? 
 Ca un cuţit îi trecea Trandafirului Sidefiu prin inimă dorinţa fierbinte. Ascuţită şi îndelungată fu durerea. Poate pe altcineva l-ar fi doborât. Trandafirul Sidefiu se strânse şi porni să plângă în sinea sa. După aceea simţi cum tristeţea, ca fluxul mării, îi inundă întreaga fiinţă şi se condensă într-o picătură dură şi strălucitoare. 
 Nu se mai mişca. Nu mai deschidea gura. Cu tristeţe, creştea în el grăuntele de perlă. Încet-încet, Trandafirul Sidefiu începu să uite Lumea de Sus. Îl oboseau până şi poveştile peştilor. Erau mereu aceleaşi poveşti! Peştele devenea în ele tot mai important, iar Lumea de Sus, tot mai ştearsă şi mai lipsită de importanţă. Îngrăşându-se, peştele abia mai ajungea până la suprafaţa apei. Acum şi lui, la fel ca meduzelor, i se părea că soarele nu este altceva decât un cerc galben şi tulbure. Acum îl atrăgea şi pe el întunecimea fundului mării. Trandafirului Sidefiu dorul după Lumea de Sus i se arăta ca un semn al unei mici nebunii. Are dreptate creanga de coral gândind astfel. Peştişorul venea la Trandafirul Sidefiu tot mai rar. Trandafirul Sidefiu îl chema tot mai rar. Nu-i mai era nici de Lumea de Sus, nici de Lumea de Jos. El căuta îi găsea aceste lumi în sine. 
 Iar grăuntele de perlă creştea şi se împlinea. Creştea şi strălucea ca un mic soare. Trandafirul Sidefiu îl înfăşura cu petalele sale, apărându-l cu gelozie de toată lumea. Era micuţa lui minune şi nu dorea să o împartă cu nimeni şi nici nu se mai gândea la plecarea din vale. Sunt ridicoli peştii în disputa lor despre care anume dintre ei este mai frumos! Cu atât mai ridicol este Sfatul broaştelor ţestoase care discută această problemă. Trandafirul Sidefiu ştia că micuţul soare ascuns în el este mai frumos decât toţi la un loc. Însă de ce i-ar interesa pe alţii acest lucru? 
 Mândria tainică a Trandafirului Sidefiu îi dădea grăuntelui de perlă culori mai bogate şi mai scânteietoare. El nu mai purta acum în sine doar strălucirea delicată a lunii şi fulgerarea soarelui, ci şi revărsarea curcubeului ceresc. Adânc, pe fundul mării, unde razele ajung abia la amiază, Trandafirul sidefiu îşi câştigă tihna.. Putea să trăiască în acest fel unul, o sută de ani, o veşnicie. Nu-i mai era nimeni trebuincios. Nu mai căuta pe nimeni. Aproape că uită de poveştile cu nori şi flori în clipa când umbra unui corp întunecat dădu buzna în apă, iar mâna cuiva îl apucă strâns, îl desprinse de pe fund şi-l duse la suprafaţă. 
 Oare să fi trecut doar o clipă? Ori el a călătorit o întreagă veşnicie? Trandafirul Sidefiu nu şi-a putut da seama când s-a dat la o parte şi el a trebuit să-şi închidă ochii, orbit de prea puternica lumină a soarelui. 
 - Cât e de mare! - auzi exclamaţia cuiva şi deschise ochii. O, ce minune! Soarele învârtea cerul ca pe o sfârlează, norii goneau, mai uşori decât spuma mării, se simţea suflarea sărată a mării şi mirosul florilor de rozmarin. Totul scânteia, totul sclipea mai strălucitor decât şi-a putut aduce peştele aminte . Trandafirului Sidefiu i se opri răsuflarea. Însă nu era timp pentru a se minuna de Lumea de Sus; mâna cuiva îl ţinea strâns, îi smulgea măruntaiele şi-i sfâşia plămânii. Şi astfel ajunse şi până la comoara ascunsă a Trandafirului Sidefiu. 
 - Uite o perlă! Superbă! - exclamă omul, în vreme ce două degete ridicau taina Trandafirului Sidefiu, iar nişte voci emoţionate îi zumzăiau pe la urechi. Abia reuşi cu o ultimă privire să cuprindă strălucirea micuţului său soare, că în scoica-i golită pătrunse briza sărată a mării. Pescarul duse cu el grăuntele de perlă, iar un copil luă scoica aruncată, o curăţă de nisip şi o puse la ureche. 
 Oare ceea ce a auzit să fie vuietul valurilor? Povestea despre viaţa din mare? Băiatul îl mângâie tandru pe Trandafirul sidefiu, îl ascunse în cămaşă şi fugi către casă. 
 Toată noaptea după aceea îl ţinu lipit de ureche. Întreaga noapte rătăci pe cer globul ca o perlă al lunii. Băiatului i se părea că în murmurul scoicii asculta vuietul mării. Trandafirul Sidefiu credea că pe cer rătăceşte taina lui cea pe care i-o smulseseră oamenii. Mai mult, tot mai mult urca luna pe cer. Tandru, tot mai tandru murmura scoica. Iar dimineaţa, când privi pe fereastră, soarele văzu cum băiatul şi scoica dormeau sprijiniţi unul de altul. În spatele pleoapelor le plutea strălucirea grăuntelui de perlă. 
 Marea era departe şi tăcută. Doar în valea cea mică se mai agitau locuitorii de pe fundul mării întrebându-se unde este Trandafirul Sidefiu, aceasta în vreme ce grăuntele de perlă strălucea în vitrina celei mai scumpe prăvălii din oraş. Oamenii se îngrămădeau să-l vadă, însă doar un băiat şi un poet ştiau că în vitrină scânteia, de fapt, o dorinţă.