Istoria sârbilor din România
.
acasă  proiect istorie artă literatură diverse legături e-mail		Dr. Ljubivoje Cerović   SÂRBII DIN ROMÂNIA REZUMAT         Trecutul sârbilor de pe pământul României se integrează în istoria generală a poporului sârb.  Slavii, strămoşii sârbilor au început să se stabilească pe teritoriul României de astăzi în evul mediu timpuriu. Sârbii de la nord de Sava şi Dunăre, ca şi cei care au trecut în Peninsula Balcanică în secolul al VII-lea, se creştinează în a doua jumătate a secolului al IX–lea, trăind în spiritul bisericii lui Kiril şi Metodiu.        În crearea unităţii spirituale a poporului sârb din nordul şi din sudul râurilor Sava şi Dunăre, un rol deosebit l-a avut activitatea arhiepiscopului Sava Nemanici, în urma proclamării bisericii ortodoxe autocefale sârbe în anul 1219. Atunci, cu acordul curţii ungare, s-a realizat dominaţia asupra populaţiei sârbe din Câmpia Panonică. Aceasta s-a reflectat, printre altele, şi în zidirea primelor mănăstiri ortodoxe sârbe în defileul Banatului, în Baziaş şi Zlatiţa.        Migraţiile sârbilor în ţinuturile României de astăzi au avut loc după tragedia poporului sârb de la Câmpia Mierlei, în anul 1389, şi după prăbuşirea Despoţiei, din 1459. Răspunzând invitaţie regelui maghiar de a forma un zid de apărare împotriva pătrunderii otomanilor, nobilimea şi poporul  sârb au trecut pe teritoriul Ungariei, stabilindu-se acolo în masă. În felul acesta, potrivit izvoarelor maghiare, încă în prima jumătate a anilor optzeci, peste 200.000 de sârbi au trecut pe teritoriul Regatului Ungar. Multe familii aristocratice sârbeşti au primit mari posesiuni pe teritoriul României de astăzi: Mrniavcevicii, Lazarevicii, Brankovicii, Jaksicii, Belmuzevicii.        Începând cu cea de a doua jumătate a secolului al XIV-lea până la începutul secolului al XVI-lea, pe teritoriile Ţării Româneşti şi Moldovei sosesc numeroşi oameni de cultură sârbi. Printre ei s-au remarcat Nicodim Grcici, întemeietorul primelor mănăstiri româneşti, Macarie, întemeietorul primei tipografii, mitropolitul Maxim Brancovici, ctitorul mitropoliei româneşti.  În timpul prăbuşirii Regatului Ungar, în urma bătăliei de la Mohaci  din anul 1526, sârbii din regiunea Lipovei au pornit o mişcare de eliberare sub conducerea ţarului Iovan Nenad, care a înfiinţat primul stat sârb în regiunea panonică.        Migraţiile sârbilor continuă în Banat şi Crişana şi după cuceririle otomane, astfel încât sârbii constituie marea majoritate a locuitorilor. Contemporanii numesc această regiune Raşca.  Patriarhia de la Peci, refăcută în anul 1557, a adus populaţia sârbă în Peninsula Balcanică şi în Câmpia Panonică. Multe eparhii sârbeşti de pe teritoriul României de astăzi se aflau în componenţa mitropoliei de la Belgrad. În acea vreme erau acolo vreo douăzeci de mănăstiri şi câteva zeci de biserici.        Împotrivindu-se robiei otomane poporul sârb s-a răsculat în numeroase rânduri. Răscoala cea mai cunoscută a fost răscoala sârbilor din 1594, condusă de episcopul Teodor Tivodarevici.  Succesele răscoalelor sârbeşti din perioada în care Imperiul otoman a atins apogeul i-a înfuriat în aşa măsură pe turci, încât ei au dat foc moaştelor Sfântului Sava de la Vraciar. În urma atacului masiv al armatei turceşti, răsculaţii au fost înfrânţi şi supuşi unei crunte răzbunări. Fugind de turcii înfuriaţi, sârbii trec în Ardeal, unde încă în prima jumătate a secolului al XV-lea trăia o numeroasă populaţie sârbă.        În preajma marii migraţii sârbeşti din anul 1690 de la Ianopolie şi Crişul Alb, contele George Brankovici a alcătuit un Memorandum, pe care l-a trimis împăratului Austriei. Acesta a fost primul document în care s-a pus, la cel mai înalt nivel, problema statutului sârbilor din monarhia habsburgică, document care, în cele din urmă, le-a definit drepturile. Episcopul Isaiia Geakovici a fost locţiitorul patriarhului sârb Arsenie III Cearnoievici în negocierile cu împăratul Austriei, Leopold I.        După războiul austro-turc (1683-1699) graniţele au fost deplasate pe Tisa şi Mureş, Banatul rămânând în cadrul imperiului Otoman, iar Crişana aparţinând Austriei. În această regiune, în 1701, a fost formată graniţa Mureşului, care a devenit o parte a zonei de apărare din frontiera militară. În timpul răscoalei lui Rakoczy (1703-1701) sârbii au suferit aici cel mai mare genocid din istoria lor.        Odată cu eliberarea Banatului de sub dominaţia turcilor, în anul 1718, toate popoarele ortodoxe: sârb, român, aromân, grec, au intrat în componenţa mitropoliei din Karlovaţ bucurându-se de privilegiile obţinute de sârbi în urma marii migraţiuni. Românii şi sârbii au avut o biserică comună până în anul 1864 când mitropolia s-a separat.        Desfiinţarea graniţei Mureşului a dus la noi migraţii ale sârbilor, de data aceasta în Rusia. După migraţiile din anii 1751 şi 1752 acolo au fost întemeiate Noua Serbie şi Slavoserbia. Cealaltă parte a populaţiei s-a îndreptat spre Dunăre, unde a fost creată noua graniţă militară, în cea de a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.        În deceniul şapte al sec. al XVIII-lea prin demersurile lui Teodor Jankovici Marievski, în regiunea Timiş-Banat a fost efectuată o reformă în şcolile elementare sârbeşti şi româneşti în spiritul celor mai înalte cuceriri ale pedagogiei europene din perioada raţionalismului.        În zona Banatului trăia o nobilime sârbă înstărită şi o clasă burgheză puternică şi bine organizată. Datorită puterii lor economice, acestea au  exercitat o influenţă covârşitoare asupra întregii strategii politice a poporului sârb din monarhia habsburgică. Acest fapt s-a evidenţiat mai ales în anul 1790 la adunarea de la Timişoara, unde a fost trasat programul naţional sârb pe termen lung privind revendicările pe plan politic, religios, de învăţământ şi cultural.        Sârbii din Banat şi Crişana au avut un rol deosebit în formarea şi activitatea  celei mai mari instituţii naţionale, Matiţa Srpska. De aici au provenit cei mai cunoscuţi fondatori, în primul rând Sava Tekelia, preşedintele pe viaţă şi întemeietorul Tekelianum-ului. Apoi Iovan Nako, Iovan Palik – Ucevni şi Pavle Iovanovici.        În anul 1827 Dimitrie Tirol a editat “Almanahul bănăţean” iar în 1828 a înfiinţat Societatea de amatori a literaturii sârbe.        Cea de a doua jumătate a secolului XVIII precum şi secolul al XIX – lea, au marcat o ascesiune a culturii sârbe, mai ales în ţinuturile României de astăzi, unde au acţionat pictorii: Ştefan Teneţki, Arsa Teodorovici, Constantin Danil, Nikola Aleksici, marele istoric Iovan Raici, naturalistul Pavle Kenghelaţ şi prima scriitoare Eustachia Arsici. În Ţara Românescă şi Moldova putem aminti pe Dositei Obradovici, Vuk Karagici, Ioakim Vuici.        La prima răscoală sârbească au participat şi sârbi din ţinuturile României care au fost susţinuţi de români. În regiunea regimentului romano-iliric, care cuprindea şi defileul Banatului, în anul 1808 a izbucnit revolta de la Kruşciţa. Zona defileului ca şi Banatul întreg au primit refugiaţi sârbi după înăbuşirea primei răscoale sârbeşti din 1813.        Un rol important în revoluţia de la 1848 l-au avut şi sârbii de pe actualul teritoriu al României, care au luptat pentru eliberare naţională împreună cu conaţionalii lor, voluntari din Serbia. În timpul existenţei Voivodatului Serbiei şi a Banatului de Timiş (1849-1860), sediul administrativ se afla la Timişoara.        După încheierea acordului austro-ungar şi a formării Austro-Ungariei dualiste, în anul 1867, se cristalizează programul Partidului naţional libero-cugetător sârb. Pe baza lui a fost instaurată colaborarea cu Partidul român îndeosebi în regiunea Banat şi Crişana, unde sârbii şi românii trăiau în comun.        Sârbii din România au participat activ şi la marile adunări de însemnătate deosebită pentru istoria sârbească, cum a fost adunarea de ziua Buneivestiri, 1861, formarea Tineretului unit sârb, 1866, formarea partidelor Radical şi Liberal, 1887.        În afară de aceasta, sârbii din ţinuturile României de astăzi s-au încadrat în mişcare muncitorească organizată la sfârşitul anilor 60, apoi în urma fondării Partidului social-democrat al Ungariei din 1890, au acţionat în cadrul comitetului sârb de agitaţie.        Aducându-şi contribuţia la eliberarea ţărilor iugoslave, în componenţa armatei sârbeşti, în primul război mondial, sârbii din ţinuturile României de azi şi-au ales delegaţii lor. Aceştia au participat la activitatea Marii adunări populare, care la 25 noiembrie 1918, a proclamat la Novi-Sad alipirea regiunii Banat, Bacica şi Baranie la Regatul Serbiei, împreună cu care au intrat în componenţa Regatului sârbilor, croaţilor şi slovenilor la 1. decembrie 1918. Delimitarea dintre Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor şi Regatul României s-a făcut în baza hotărârii Conferinţei de pace de la Paris din august 1919. Pe teritoriul României au continuat să trăiască în jur de 50.000 de sârbi, în peste şaizeci de localităţi. Prin acordurile internaţionale încheiate între cele două războaie mondiale a fost reglementată situaţia minorităţilor naţionale de ambele părţi ale frontierei celor două ţări prietene. Aceasta a consolidat relaţiile de bună vecinătate dintre poporul sârb şi român.           Rezumatul de mai sus a fost preluat integral şi întocmai    din cartea  SRBI U RUMUNIJI de dr. Ljubivoje Cerović “Misao” – Novi Sad, 1991.    În această carte, rezumatul a fost publicat în limba română.
		All contents copyright © 1999. All rights reserved