Începutul: 

(Ciripit de păsărele, şuierul unui vânt domol. Ivan, un copil de opt ani, stă şi meditează.) 
IVAN-GÂNDUL: Nouă şi treizeci… Iar întârzie poştaşul. Să-l aştept  ori să mă duc până la chioşc, după baterii? O să mă omoare tata dacă află că m-am jucat cu reportofonul lui… 
(Se aud clicurile butoanelor reportofonului, o scurtă derulare a benzii şi verificarea a până unde s-a ajuns cu notiţele. Clic. Ivan începe să dicteze cu o voce liniştită, egală.) 
IVAN: Ziua a doua. Opt aprilie o mie nouă sute… ori nouă aprilie? 
(Clic. Ivan socoteşte zilele cu voce tare. Clic.) 
IVAN: Ziua a doua. Opt aprilie o mie nouă sute nouăzeci şi doi. Străzile sunt pustii, toată lumea este la lucru. Tata şi mama mea vitregă încă nu s-au întors. S-au dus după sora mea, Maşa. De fapt - soră pe jumătate. În urmă cu două zile s-au dus să o ia de la o zi de naştere, unde Marija se joacă de-a v-aţi ascunselea cu copiii. Şi nu mi-au lăsat bani pentru tenişi. Le-am spart sertarul. 
(Clic.) 
IVAN-GÂNDUL: La Dino nu răspunde nimeni. Am vrut să-l iau la turtă dulce. Însă nu pot ieşi, fiindcă ai mei au cheia, iar cu vecinii ne-am certat când vecinul Nedžad, beat fiind, ni l-a călcat pe motanul Nikolaje… 
(Clicul reportofonului. Ivan începe să vorbească la reportofon.) 
IVAN: Sper că nu am şters vreo înregistrare de-a tatei pentru ziar. Interviurile şi panglicile… ziarul tatei se tipăreşte pe cea mai proastă hârtie. De fapt, toate ziarele din oraşul ăsta sunt la fel. Dar de aceea huţuluşurile de aici sunt cele mai bune din lume. În oraşul meu… 
(Un zgomot de avion  în zbor razant. O serie de rafale. Explozii înăbuşite.) 
IVAN: … Sarajevo. 
(Clic. O scurtă pauză. Exploziile înăbuşite se aud tot mai departe.) 
IVAN-GÂNDUL: Comunitatea locală se antrenează din nou, aici Albaştri, aici Roşii. Ori se face ceva gen “Terminator”… Tata mă duce întotdeauna când se filmează şi întotdeauna sunt tăcut ca un şoricel, să nu-l deranjez pe regizor.  Chiar dacă mama vitregă îi spune tatei “Ivan îţi este povară, o viaţă întreagă îl vom duce în spate. Dar nu, nu, mă voi însura şi eu la timp… Şi Maša spune că nu sunt “special”. 
(Sună telefonul. De mai multe ori. Se aude cum se ridică receptorul.) 
IVAN: Alo? Alo? 
(Se aude ecoul telefonic.) 
IVAN: Tata? 
(La celălalt capăt, un scurt horcăit. Legătura se întrerupe. Tonul telefonic.) 
IVAN: Tata? 
IVAN-GÂNDUL: Crede că m-am speriat. Cu siguranţă că mama vitregă spune cum că n-am fost în stare nici să mă hrănesc de unul singur. Dar laptele s-a stricat pentru că frigiderul nu funcţionează. 
(Pauză. Aşteptare.) 
IVAN-GÂNDUL: Hai… sună… 
(Telefonul sună. Se aude cum se răstoarnă un telefon şi respiraţia lui Ivan.) 
IVAN-GÂNDUL: În pătrunjel… 
IVAN: Alo? Alo? 
GLASUL 1: (Bărbătesc, dur.) Tu eşti, omule? 
IVAN: Da? 
GLASUL 1: I-ai mutat? Mai ai opt minute. 
IVAN: Aici Ivan… 
GLASUL 1: Care Ivan?! (Cuiva de lângă el.) Un copil, de unde să ştiu eu? Numărul este acesta… 
(Murmure şi discuţii în contradictoriu la celălalt capăt al firului. Se aude o a treia voce bărbătească, evident mai domoală şi mai amabilă.) 
GLASUL 2: Ivane, fiule… Aşa te numeşti, nu? Ivane, eşti acolo? 
IVAN: Su… sunt. Cine-i acolo? 
GLASUL 2: Tatăl tău este acolo? 
IVAN: Nu, nu sunt aici… 
GLASUL 2: Eu sunt prietenul tatălui tău. Îţi mai aduci aminte când te-am dus la fotbal? Când a câştigat “Železničar”…  
IVAN: Nu, nu, mie nu-mi place… 
GLASUL 1: Lasă-l pe mucos. Ne va expira timpul… 
GLASUL 2: Taci! Ivane, fiule, mai eşti acolo? 
IVAN: Sunt, sunt… 
GLASUL 2: Numai nu pune receptorul jos… Unde locuiţi voi acum? 
IVAN: Aici… Aici, lângă supermagazin. În blocurile-turn. 
GLASUL 2: Lângă Liceul de Muzică ori lângă piaţă? 
IVAN: Lângă piaţă. 
(Glasul 2 răsuflă uşurat. De partea cealaltă a firului se aud agitaţie şi discuţii în contradictoriu.) 
GLASUL 2: Ivane, l-ai ajuta tu pe prietenul tatălui tău? 
(Ivan tace.) 
GLASUL 2: Ivane, ai văzut vreun nene în uniformă? 
IVAN: Ca poştaşii ori în mai multe culori? 
GLASUL 2: În mai multe culori… 
IVAN: Da, am văzut. 
GLASUL 2: Unde sunt acum? 
IVAN: Peste tot. Prin parc, în piaţă, la râu. 
GLASUL 2: Ne-ai ajuta tu pe noi, Ivane? 
IVAN: Se filmează ceva? 
GLASUL 2: Se filmează, se filmează. Pentru televiziunea americană… 
(De partea cealaltă a firului, cineva râde şi înjură.) 
GLASUL 2: O să filmăm, Ivane, ori nu o să filmăm? 
IVAN: Sigur că o să filmăm… Dar cum? 
GLASUL 2: Să ne trăieşti. Noi acum vom da drumul la pirotehnică  peste acei nenea ai noştri în uniforme… 
IVAN: La ce-i dai drumul? 
GLASUL 2: La pirotehnică. Focuri de artificii, sărman de tine. Ştii tu, focurile acelea din filmele americane? 
IVAN: Ştiu. 
GLASUL 2: Păi vezi, iar tu ne vei spune unde ni se duc artificiile, pentru că noi nu vedem dincolo de blocuri. Talky-walky nu ne funcţionează. Ştii ce sunt acelea talky-walky? 
IVAN: Ştiu. Telefoane pentru sârme. 
GLASUL 2: Ei vezi, o să-ţi dăruiască nenea unul, numai să ne descrii unde ne cad artificiile! Poţi? 
IVAN: Pot. 
GLASUL 2: Hai, pregăteşte-te! Şi să ştii, totul se filmează. Nu ai voie să greşeşti.  
IVAN: Nu, nu o să greşesc. 
(Linişte. Zgomotul de fond telefonic. Murmure de cealaltă parte a firului. Deodată un şuier puternic, iar pe urmă o detonaţie foarte puternică, dar oarecum îndepărtată.) 
GLASUL 2: Ivane, fiule? Ivane, unde-i focul? 
IVAN: În parcare… Aceea de lângă autostradă. 
GLASUL 2: Eşti sigur? Să-mi fie iertat, însă tu cu siguranţă că nu ai urmărit… 
IVAN: Da, da, în parcare. 
(Înjurături şi contradicţii de cealaltă parte a firului.) 
GLASUL 2: Dar actorii? Acei nene în uniformă? 
IVAN: Râd. Aceia din piaţă. Ceilalţi sunt departe, astfel că nu văd dacă râd sau nu. 
GLASUL 2: N-au decât să râdă. Aşadar, se apropie de piaţă? 
IVAN: Întreaga piaţă şi până la cinematograful “Libertatea”. Veţi prezenta şi acolo? 
GLASUL 2: Sigur, sigur că da… (Cuiva.) Corectează. (Lui Ivan.) Fiule, vezi acum de asta care vine! 
(Şuieratul şi detonaţia se repetă, dar de data aceasta mult mai aproape. Ivan ţipă scurt.) 
GLASUL 2: Ivane, eroule? Ţi s-a întâmplat ceva? Ivane? 
IVAN: Aţi filmat asta?!? 
GLASUL 2: Ce anume să filmăm? 
IVAN: Asta! Asta! 
GLASUL 2: Linişteşte-te, sărman de tine. Haide, încet-încetişor şi o să primeşti un talky-walky: unde a explodat? 
IVAN: În piaţă! Iar actorii… 
GLASUL 2: Da? Actorii…? 
IVAN: Actorii au… zburat şi se mişcă… Unii. Ceilalţi sunt plini de sânge… 
GLASUL 2: Doar trucuri, sărman de tine. Pentru public. Eşti bun, dar fă-mi un serviciu. Vezi şi numără-i unde au zburat şi nu se mişcă. Poţi să numeri sau nu? 
IVAN: Pot, pot… 
IVAN-GÂNDUL: Acum or să-şi dea seama că nu mă descurc la aritmetică. Trei, patru… Da, patru… 
GLASUL 2: I-ai numărat, viteazule? Cam încet… 
IVAN: Pa-patru nu se mişcă. Cred… Ceilalţi joacă şi mai departe. Ţipă, de fapt… 
GLASUL 2 Dar câţi sunt cei care strigă? 
IVAN: O mulţime… Mult mai mulţi… 
GLASUL 2: (Urlă.) Cât de mulţi? Vrei să filmezi cu noi, dar ţi-e greu să-i numeri, nu-i aşa? Poţi ori nu poţi? Eşti acolo? Mă auzi? 
(Ivan începe să suspine. Încearcă să-şi revină.) 
IVAN-GÂNDUL: Au descoperit… Au descoperit că sunt slab la aritmetică… 
GLASUL 2: (Mai moale.) Ivane? 
IVAN: Aici… Sunt aici. 
GLASUL 2: Ivane, am glumit… Eu ştiu că tu poţi să socoteşti… Iată, priveşte, următoarele artificii le vom trimite pentru tine. Tu eşti bun, nu-i aşa? 
IVAN: Da, da… 
GLASUL 2: Eşti curajos. Rămâi pe fir. 
IVAN: Da, rămân… 
IVAN-GÂNDUL: A spus: curajos… Nu am fost să ne uităm la “Železničar”, dar ne vom duce. Când va auzi tata că am filmat, se va lăuda în redacţie. Şi Marija prin gimnaziu. Iar mama vitregă nu va spune că sunt “special”, ci ne va duce la Džafer, la huţuluşuri. Ca şi în primul an, când a adus-o pe Marija. 
(Două şuierături, una după alta, iar apoi două detunături extrem de puternice. Sticlele ferestrelor se cutremură.) 
IVAN-GÂNDUL: Şi asta… şi asta a fost în “Terminator”… Mă dor urechile… Urechile… 
GLASUL 2: Ivane? Ivane, fiule, aici regizorul. 
IVAN-GÂNDUL: Mă dor urechile… 
IVAN: Vă rog… sunt aici… 
GLASUL 2: Eşti bun. Hai, şoimule, vezi dacă actorii ăştia lucrează ceva sau pierd timpul de pomană? 
(Pauză. De afară se aud strigăte, rafale de armă şi chemări pe nume.) 
IVAN: Mai sunt şi culcaţi pe jos… 
GLASUL 2: Fac pe morţii? 
IVAN: Fac pe morţii. Să-i număr? 
GLASUL 2: Numără-i.  
(Ivan înşiră nişte numere. Apoi le repetă.) 
IVAN-GÂNDUL: Dacă voi număra greşit, îi vor spune tatei… Iar el se va plânge mamei vitrege… 
IVAN: Cincisprezece… 
GLASUL 2: Cincisprezece? Eşti sigur? 
(Pauză.) 
IVAN: Sunt sigur. 
GLASUL 2: Dar ce fac ceilalţi? 
IVA: Aleargă. Mai vin şi alţii, mulţi… 
GLASUL 2: Cât de mulţi? 
IVAN: Mulţi… Îi cară pe cei care mai mişcă… Filmaţi? 
GLASUL 2: Filmăm, fii fără grijă… Şi ce anume mai fac? 
IVAN: Aduc tunuri micuţe. Şi ceva ţevi pe trei picioare… Ceva nu le convine şi le pare rău… 
GLASUL 2: …Şi ţevi pe trei picioare… Dar încotro sunt acestea îndreptate? Ivane, îi poţi spune tu lui nenea încotro sunt acestea îndreptate? 
IVAN: (Se bâlbâie.) Nu, nu ştiu… Încă nu le-au aşezat… Da, le-au îndreptat pe deasupra şcolii, peste râu… 
GLASUL 2: Peste râu? (Cuiva.) Loveşte! Loveşte, măgarule! Nu ezita!!! 
(Cîteva şuierături de grenade care zboară. Se apropie. Se aud detonaţiile, una mai puternică decât cealaltă. Zdrăngănit de geamuri. Bubuituri. Afară se aud oameni aflaţi în panică. Receptorul de la telefon cade. După el cade şi trupul copilului.) 
IVAN-GÂNDUL: Numai să nu întrerup… Numai să nu… 
GLASUL 2: Ivane? Ivane? În trei frumoase… Ivane, răspunde imediat… 
IVAN: Aici… Sunt aici… A lovit aici… 
GLASUL 2: Ai fost rănit? Ivane, te-a rănit? 
IVAN: A lovit în blocul-turn… Eu sunt bine. Doar urechile… Urechile, oarecum… 
GLASUL 2: Ascultă, fiule, du-te acum încetişor până la fereastră şi spune-i lui nenea ce anume vezi. Poţi sau să întrerupem filmările? 
IVAN: Pot… 
(Se aude mersul de-a buşilea până la fereastră. Şi o respiraţie greoaie.) 
IVAN: Nene? 
GLASUL 2: Te ascult. Şoimule, te ascult… 
IVAN: Nene, ceva nu este în regulă… Nu este… 
(Ivan începe să plângă. Rumoare de partea cealaltă a firului. De afară se aud gemete.) 
GLASUL 2: Ivane, nu cumva tu plângi? Spune-mi, tu plângi? Nu mă face de râs chiar acum, în moaşă-ta! 
IVAN: Sunt împrăştiaţi… Le curge… Sânge. Şi celelalte… 
GLASUL 2: Nu plânge, sărman de tine. Nu mă face de râs, eu te laud aici… 
IVAN: Mă lauzi? 
GLASUL 2: Pe cine altul să laud? Dar nu-ţi fă probleme, nu e vorba de sânge adevărat, ci sânge de film. Eu sunt chirurg, iar fiică-mea merge cu mine să vadă cum operez. Ea nu se sperie nici de sânge adevărat. Câţi ani ai? 
IVAN: Opt… Dar nu eşti regizor? 
GLASUL 2: (Pauză.) Iar fiică-mea nu are nici nouă ani! Hai să nu ne facem acum de râs. Nu-i aşa că nu ne vom face de râs? 
IVAN: Nu ne vom face. 
(Pauză. De afară se aud strigăte. Cineva cere apă, geme.) 
IVAN: Nene, cineva cere apă… 
GLASUL 2: E cald, li s-a făcut sete. Aleargă careva? 
IVAN: Aleargă… Mai vin şi alţii… 
GLASUL 2: Să alerge, să-şi facă datoria… (Cuiva.) Dă-i drumul. 
(Se aude un şuier. O detonaţie. Geamurile zdrăngăne.) 
GLASUL 2: S-a întâmplat ceva, Ivane? 
IVAN: S-a întâmplat, I-a doborât pe toţi… Nenea! 
GLASUL 2: Aşteaptă-un pic… (Pauză, rumoare.) Spune, şoimule. 
IVAN: Nenea, m-au văzut. 
GLASUL 2: Cine te-a văzut, sărman de tine?! 
IVAN: Actorii. Mi-ai făcut cu mâna. Şi eu le-am răspuns. Voi fi şi eu film… 
GLASUL 2: Ivane, stai puţin… (Se linişteşte.) Ivane, spune-i tu lui nenea, te-a văzut careva dintre artişti că ţii receptorul în mână? Ai ţinut receptorul în mână când te-ai apropiat de geam? 
IVAN: Da, am ţinut, am vrut să te aud… 
GLASUL 2: Ivane, ascultă-mă, fugi imediat de-acolo! Ivane, fugi din apartament! Imediat!!! 
IVAN: O să fug, dar de ce… 
(O rafală puternică  sparge geamurile apartamentului lui Ivan Se aude ceva intrând pe fereastră şi rostogolindu-se în apartament. Rafale.) 
GLASUL 2: Ivane?! 
(Se aude explozia unei grenade în apartament.) 
GLASUL 2: Ivane, eşti acolo? Dă un semn de viaţă, Ivane… Ivane?! 
(Se aud paşi grei pe culoar. Se sparge o uşă. Cineva pătrunde în apartament.) 
GLASUL 2: Ivane, mai eşti acolo? 
(Cizmele calcă peste cioburile de sticlă. Cineva ridică receptorul. Se aude, gâfâind,  o voce bărbătească, răguşită. Glasul 3.) 
GLASUL 3: Puturosule, mai eşti acolo? 
(Linişte. Apoi se aude un răcnet.) 
GLASUL 3: Alo, gunoiule, anunţă-te de mai ai ceva bărbătesc în tine. 
GLASUL 2: Sunt aici, porcule, sunt aici. Aţi început să aruncaţi cu grenade şi în copii? 
GLASUL 3: Nu face pe deşteptul, împuţitule. Tu ştii totul foarte bine!  
GLASUL 2: Nu-i aşa că v-am întristat?  Dacă nu mai există facere de bine… Dar voi ucideţi şi copiii, nu-i aşa? 
GLASUL 3: La noapte voi fi pe fir. Ne vom iubi cu gloanţe de oţel. Te voi răsplăti pentru toţi… 
GLASUL 2: Vino, porcule. Te voi beli de viu. 
GLASUL 3: Voi veni, voi veni. Te vei mânca pe tine însuţi bucată cu bucată. 
GLASUL 2: Aţi început şi pe copii… 
(Se aude trântindu-se receptorul. Se mai aude cum  calcă mai mulţi oameni peste cioburi.) 
GLASUL 3: Voi doi, luaţi luaţi foaia de cort şi puneţi-l pe băiat. 
GLASUL 4: Dar de ce? E gata? 
GLASUL 3: Vrei să repet? 
GLASUL 4: Măi, băiatule, tu te crezi în trupele de marină. 
(Se aude foşnet de foaie de cort. Rumoare. Oftaturi. Duc trupul micuţului. Se aude uşa deschizându-se, apoi paşii de-a lungul coridorului.) 
GLASUL 3: Hei, tu! Când ieşi, zăvorăşte uşă.  
GLASUL 5: Poate vin rudele puştiului… 
GLASUL 3: Mi se rupe. Hai, nu mai sta pe gânduri… 
(Se aud paşii târşâiţi ai cuiva care iasă.) 
GLASUL 5: Ziua doar ce nu a început… 
GLASUL 4: Probabil că eu… 
 

SFÂRŞIT 

Belgrad, mai 1992