Umbrelor lui Ivan Stjepanovici Jastrebov, viceconsul şi consul al Rusiei la Prizren şi Shköder între anii 1870 şi 1886. A  fost poliglot, geograf, etnolog, scriitor, istoric, dar şi haiduc atunci când diplomaţia şi pana nu-i puteau fi de ajutor. Despre lupta lui cu fărădelegile turceşti şi arnăuţeşti sârbii au  brodat o mulţime de legende. 
 
 

Adu-Ţi aminte, Doamne, de cele întâmplate, şi vezi ocara noastră!  
Moştenirea şi casele noastre au căzut în mâna celor străini, de alt neam.  
Bem apa noastră cu bani, lemnele noastre le primim cu plată.  
Pe grumajii noştri stau prigonitorii şi, deşi n-avem puteri,  nu ne dau răgaz.  
Flăcăii au învârtit la râşniţă şi tinerii s-au poticnit cărând lemne.  
Bătrânii nu mai stau  la poartă, cei tineri nu mai cântă din alăute.  
S-a dus veselia inimii noastre, jocul nostru s-a schimbat în plâns.  
Căzut-a cununa de pe capul nostru; vai nouă, că am păcătuit!  
Întoarce-Te către noi şi ne vom  întoarce; înnoieşte  zilele noastre ca în vremea cea de demult!  

(Plângerile lui Ieremia, capitolul 5, versetele 1, 2, 4, 5, 13, 14, 15, 16 şi 21)

* * * 

Opt decenii după această întâmplare, în  noaptea dintre 17 şi 18 aprilie 1973, eram medic de gardă la spitalul din Prizren. Nu au fost cazuri urgente şi nici nu m-a deranjat careva prea mult la telefon. O noapte liniştită şi făcută parcă pentru somn. Un somn grăbit şi ploaia, care ore-ntregi nu s-a oprit. 
- Doctore, avem un rănit! mă trezi după miezul nopţii infirmiera Mirjana. 
- Un rănit...cine e rănit? - am căscat eu alene. 
- Au adus  tovarăşii un rănit - îşi schimbă ea tonalitatea glasului, apoi tuşi semnificativ. Eu nu am priceput acest mesaj de atenţionare al ei. 
- Un accident rutier... ce e? - am pornit eu înspre colţul încăperii pentru a mă spăla pe faţă. 
- Un accident politic! - am auzit în urmă o voce bărbătească. 
Când m-am întors,  mă întâmpină chipul lăţit de zâmbet al unui tânăr în uniformă de miliţian. Îşi duse mâna la frunte salutând cu lejeritate. 
- Periculos...ăştia, muntenegreanul, doctore. Un mare şovin şi un bandit împotriva socialismului nostru. 

Rănitul zăcea pe coridor, pe cimentul spart, imediat lângă intrarea în spital. Mai păzeau două uniforme lângă el. 
Era plin de noroi, stropit cu sânge, fără sacou, fără pardesiu şi cu cămaşa sfâşiată. Duhnea a transpiraţie stătută şi a alcool. De cât de lovit şi de umflat îi era ochiul drept nici nu şi-l putea deschide. 
Mirjana îi şterse crusta de sânge şi noroiul de pe faţă. Am dat dispoziţie portarului să trezească doi infirmieri şi să aducă targa. 
- Asta nu se poate, doctore - spuse miliţianul acela care mă vizitase şi în camera de gardă. Nu permit aşa ceva! 
- Ce anume nu permiteţi? 
- Dumneavoastră, tovarăşe doctor, să-i trageţi o injecţie, să-l pui în simţuri şi să vezi de nu cumva din întâmplare..., mă gândesc să nu fie din întâmplare fără ochi şi ca noi să facem treaba. 
- Care treabă? 
- Să recunoască...el terorist, să-l interogăm! 
Răsufla adânc, dar cu intermitenţe. Mi-am lepădat halatul pentru a-l acoperi. Am îngenuncheat lângă el. Îl năpădeau deja frigurile, iar inima îi bătea tot mai iute. În timp ce, ţinându-l de mână, îi luam pulsul, i-am privit faţa tumefiată şi brăzdată de cute vineţii: mi se păru că îl ştiu de undeva pe bolnav . 
- Cine-i ăsta? - m-am adresat uniformei. 
- Un muntenegrean...mare bandă şi şovinist pe frăţie şi unitate. El terorist şi fals... 
- Are...are el un nume şi prenume? 
- I-a rămas buletinul de identitate la şeful meu, la siguranţă...vrei să-l aducă? Să telefonez? 
Nu trebuia. Recunoscându-l pe cel de la picioarele mele, abia reuşeam să-mi stăpânesc nevoia de a izbucni: ridică-te, fiu de căţea, să ne luăm la trântă! 
Miliţienii, Mirjana, portarul, infirmierii de lângă cărucior - au băgat cu toţii de seamă că se întâmpla cu mine ceva neobişnuit şi poate mi-au recunoscut în priviri lucirea răutăcioasă care mă cuprindea. Mă holbam la el, aşa, nemişcat şi neputincios, însă în sinea mea mă aflam într-o altă noapte, într-un alt oraş şi într-un alt timp... 
Februarie, 23 februarie 1963...n-am uitat nici faptul că fusese într-o sâmbătă şi ziua de naştere a lui Ljuba Božović, ziua de naştere a lăudărosului de Ljuba Nikšićanin. În acea noapte, la Saraievo, într-un cămin studenţesc, pe Bjelava, Ljuba a dansat cu Milica, cu Milica mea...îi strângea  mijlocul cu mâna, îi şoptea ceva şi-i îngâna ceva la ureche...pe urmă s-a năpustit  asupra mea, m-a provocat să ne luăm la trântă şi să ne omorâm. M-a umilit în faţa tuturor, a vrăjit-o pe Milica, a liniştit cumva lucrurile cu ceva...eu am fugit de ruşine, Milica a rămas cu el şi a devenit a lui. Câteva zile mai târziu, a plecat din Saraievo. Nu i-am mai văzut niciodată nici pe el, nici pe ea... Care fusese norocul - mă gândeam - care l-a nenorocit pentru ca, după atâţia ani, să-l întâlnesc într-un coridor de spital, desfigurat şi abia mai răsuflând? 
- Cu ce a greşit? - l-am întrebat pe miliţianul a cărui vorbire stricată  oarecum mă înveselea. 
- Mult periculos omul, doctore. Vrea ca în ţară la noi să aducă nu ştiu ce pasăre de pradă*...vrea o pasăre de pradă rusească, doctore! 
- Ce vrea? 
- Vrea pasărea ăla periculos...răpitorul ăla ce vânează pui... muntenegreanul ăsta vrea răpitor rus! 
- Prostii. Vorbiţi prostii...Când a fost arestat? 
- În seara asta, pe Dumnezeu meu. 
- Unde? 
- La cafenea...Arestat cu ţarul rus şi...mare bandă, a înjurat republica noastră şi mareşal Tito...a băut cel puţin banda asta un litru de ţuică. 
- L-aţi arestat în Prizren? 
- El trăieşte la Đakovica. 
- Este căsătorit? - am simţit eu un nod în gât. 
- Are, zice-se, multe muieri frumoase...nu este aşa femei frumoase în Đakovica. 
- Cine l-a bătut în halul ăsta? - am întrebat eu după câteva clipe de tăcere şi abia înăbuşindu-mi dorinţa de a-l lovi şi eu, măcar o dată. 
- Nimeni, pe Dumnezeul meu! Noi trei am fost doar în legitimă apărare, iar el...când a început muntenegreanul ăsta, doctore, să se lovească de unul singur în cap, să-şi sfâşie pardesiul...a fost un pardesiu frumos... iată, pentru pardesiul ăsta, uite...aici a început să mă doară! 
- Du-te şi pregăteşte roentgenul - i-am zis Mirjanei. Puneţi-l pe cărucior, dar cu atenţie - le-am spus infirmierilor. 
- Numai de nu sunt viu, doctore! Ăsta mare bandă trebuie la închisoare...poate se duce mâine la Priština** Tu fă-i ceva numai să nu fie ochiul afară din ochi şi o injecţie pentru conştiinţă...dacă va fi ochiul afară din ochi, noi ţi-l întoarcem ţie! 
- Viaţa lui este în primejdie, este foarte grav rănit! 
- Pe Dumnezeul meu, doar se preface - zise celălalt, apoi apucă de cărucior şi se propti dinaintea infirmierilor. - Trei zile să-l baţi, că el a patra zi sare în picioare...tu fă-i numai ochiul să nu-i fie în afara ochiului, să nu se povestească şi să ne eticheteze de şovini! 

Burniţa timpului şi-a adus obolul. S-au amestecat şi şi-au pierdut prospeţimea în amintire  imaginile de-atunci. Mie mi se părea că l-am împins pe bolnav de pe cărucior şi că, în clipa aceea, unul dintre cei doi miliţieni tăcuţi m-a înjurat. Ajunsesem să pricep atât de multe cuvinte albaneze încât la înjurătură nu m-am putut abţine. 
- Ceee? Cine-i porc de sârb? - am lăsat eu căruciorul din mâini şi m-am îndreptat spre el. 
El dădu din umeri. Nu ştia, zise, despre ce anume vorbesc eu. El n-a înjurat. Nimeni nu a înjurat. 
- Am auzit...au auzit şi... 
- N-ai auzit nimic, doctore! - mă întrerupse, la jumătatea gândului, miliţianul cu vorba stricată. - Acest vânt îngheţat şi faptul că e foarte târziu....să dormi, asta e cel mai bine. 
- Regepi! Zeciri! - m-am adresat eu infirmierilor. - Repetaţi ce v-a înjurat acest om  pe limba voastră. 
- Nimic! - răspunse Regepi fără să clipească. 
- N-a scos nici o vorbă! - întări Zeciri. 
Lucram deja de doi ani cu aceştia doi, ne întâlneam aproape zilnic. Mă priveau drept în ochi şi depuneau mărturie că miliţianul a tăcut şi ceea ce am auzit nu am putut să aud. De ce ar minţi? Eu ştiam albaneza cum poate şti un începător, poate am înţeles greşit înjurătura. 
- Pentru că înjuri mama albaneză...ai să plăteşti pentru asta...şi pentru că ne ameninţi că sârbii  ne vor mătura pe toţi în Albania! 
Nu aveam timp nici să mă mir, nici să judec, nici să-mi revin. Miliţianul de a cărui vorbă râdeam mă apucă de mână şi mă bătu pe umăr. 
- Fără supărări, doctore! Tu să întorci acest bandă muntenegreană la simţ şi ochiul să fie la el în cap...asta să faci şi să ne dai pe bandit, iar noi tăcem că tu ai înjurat la om şi-l mâni în Albania! 
Nu am  băgat de seamă când s-a întors Mirjana. Nici nu am auzit când m-a chemat la o convorbire telefonică inventată. Mi-a  povestit mai târziu că am tremurat. Şi că, luându-mă cu amîndouă mâinile de cap, am ţipat la cei doi infirmieri: "Oameni buni, auziţi ce spun ăştia?!" Nici de asta nu-mi aduc aminte. Dar îmi amintesc de faptul că şi Regepi, şi Zeciri au  confirmat că am înjurat! Ceea ce a urmat era acoperit de negura uitării. Nu-mi amintesc nici că mi-a ajutat Mirjana să împing căruciorul cu bolnavul sub roentgen... 

Preocupat poate cu controlul bolnavului, în sala de radiografie m-am mai liniştit. Fotografiile au dezvăluit trei coaste rupte, iar vânătăile de la loviturile miliţienilor, peste tot spatele, mă duceau la concluzia deloc liniştitoare că au fost afectaţi şi rinichii lui Božović. L-am trimis în salonul de urgenţe, recomandând medicamentele de extremă urgenţă şi am plecat la culcare. Am rugat-o pe Mirjana să-l viziteze pe bolnav la fiecare cincisprezece minute şi, de se va ajunge la înrăutăţirea situaţiei, să mă trezească de îndată. Nu mă temeam numai pentru rinichi, ci şi pentru ochiul drept: era tot plin de sânge, iar în noaptea aceea nu se găsea în spital nici un specialist oftalmolog şi nici eu nu puteam face pentru Ljuba Božović mai mult decât ceea ce făcusem. 
Somnul fugea de mine, iar cu el şi efortul de a mă îndepărta de întîlnirea aceea tulbure cu miliţienii. La un moment dat, după ce mi-am aruncat pe umeri halatul de spital, am ieşit afară. Trebuiau să treacă mai multe minute până ce se obişnuiau ochii cu întunericul dens care, aidoma unei  pelerine călugăreşti, învăluia Prizrenul şi Metohija. Mă plimbam prin curtea pustie a spitalului şi fumam. Ploaia se oprise, dar deasupra munţilor Paštrik, Šar şi Koritnik încă mai fulgera şi tuna. Ascultam geamătul torentelor de primăvară ce coborau din aceşti munţi, la fel ca şi clocotul încă nenumăratelor pârâiaşe de peste tot în jur. Nu-mi vine a crede că există oriunde altundeva atâtea izvoare câte există în Prizren. În primăvara timpurie şi la începutul toamnei, ţâşnea apa aproape de sub fiecare stâncă, din miile de crăpături în jurul Prizrenului.Într-un singur loc doar,  denumit Krk-bunar, există vreo patruzeci de asemenea izvoare... Ciudat poate, însă pe mine, care iubesc şuvoaiele de munte şi care am crescut la marginea lor şi scăldându-mă în ele, în noaptea aceea murmurul apei m-a tulburat deosebit de mult. Mi-ascultam parcă propria copilărie şi parcă aceste puhoaie o duceau cu ele şi pe Milica, pasul ei, surâsul ei, stricatul ei accent de Sarajevo, minunaţii ei genunchi. 
Am recunoscut atunci, probabil şi cu voce tare, că, aidoma copilăriei, nu o pot uita nici pe Milica. Nu pot, numai că viaţa m-a silit să le dau la o parte şi să le uit pe amândouă. M-am hotărât ca, de cum se va face ziuă, să pornesc spre Đakovica. Să o anunţ că soţul ei este făcut zob şi că se află la mine la vindecare. Doar atât îi voi spune, oficial, cu o reţinere politicoasă. Ea nu trebuie să bănuiască nimic altceva în afara grijii medicale faţă de bolnav. Dar ce se va întâmpla dacă se va ajunge la hemoragie internă iar Ljubo va fi răpus de lovituri?! Nu ştiu dacă m-am speriat de la un asemenea gând ori m-am bucurat. Am stins repede ţigara şi m-am întors în spital, să-l vizitez. 

Dormea. Am luat un scaun şi m-am aşezat la căpătâiul lui. În ciuda faptului că-i era faţa desfigurată şi tumefiată şi cu toate bandajele de pe trup, crusta de sânge şi balele din jurul buzelor, mi se păru că plesneşte de puterea ca de bivol şi necunoscută era doar clipa în care îşi va recăpăta conştiinţa şi, la fel ca în noaptea aceea de demult , de la Sarajevo, va sări asupra mea! Nu-l priveam cu ochi de medic, ci cu ochii răzbunării, ai invidiei şi a unei gelozii fierbinţi. 
Şi-atunci se trezi în mine şi o boală pe care o ştiu de când mă ştiu pe mine însumi, despre care n-am spus vreodată nimănui nimic şi de care, când trecea, mă ruşinam în mod regulat. Această boală m-a lovit prima dată încă înainte de ce am început şcoala. Am privit - şi-mi aduc aminte de asta, la un schilod: se târa în patru labe de la o casă la alta şi cerşea. Mi-am închipuit că schilodul gândea cam aşa: Mă pot îndrepta, însă nu vreau, aşa-mi place mai mult, de ce m-aş îndrepta! De nenumărate ori după aceea, dar şi după ce am crescut, mă surprindeam în ruşinosu-mi obicei de a  pune pe seama altor oameni , cel mai adesea bolnavi şi nenorociţi, gândurile mele denaturate. Se întâmpla, astfel, să-i spun condoleanţe mamei mele pentru moartea copilului, iar geamătul ei să-l strecor, de undeva, în gândul ei: Trebuie să plâng, dar nu-mi vine a plânge, eu doar mă prefac, mă prefac! Ba odată mi s-a părut că până şi mortul, la a cărui faţă mă uitam, gândea: Nu am murit, eu sunt viu, viu, văd şi aud totul în jurul meu! Am sperat că, în timpul studiilor, voi găsi în vreuna din cărţi numele şi cauza acestei bizarerii. Dar nu am citit despre nimic asemănător, iar a căuta explicaţii de la profesorii mei nu îndrăzneam din pricina ruşinii. Trăiesc cu acest cusur, conştient de el şi fără putere de a-l învinge. Această boală, fiindcă este fără  îndoială o boală, nu a cedat în faţa studiilor mele medicale, nici nu slăbea cu trecerea anilor. Poate cu numai două zile înainte ca miliţienii să-l fi adus la spital pe Ljubo Božović, drumul m-a dus lângă un cimitir sârbesc, la o oră şi ceva de mers de Prizren. Am nimerit, îimi amintesc, peste o mulţime de oameni. Adunau, în vaietele bătrânilor şi ale femeilor îmbrobodite în negru, osemintele răposaţilor din gropile deschise, le băgau în saci pe care-i încărcau apoi, în spinarea unor mârţoage,   de cealaltă parte a gardului cimitirului. Am întrebat: "Ce faceţi acolo?" Unul dintre bărbaţi trecu peste gard şi, cu lopata în mâini, porni spre mine: "Cine eşti tu, de ce întrebi?" Înfricoşat în faţa privirii lui, nu am ştiut ce anume să răspund. "De unde eşti, amice?" - se opri el. Am răspuns: "Lucrez aici, la spitalul din Prizren şi sunt de loc din Herţegovina." Chipul lui se schimbă dintr-o dată. În ochi îi fulgeră suferinţa unei de nedescris umilinţe omeneşti. Chemă pe careva pe nume şi ceru o sticlă cu rachiu. Am ciocnit şi el ură. "Nici morţii nu mai pot rămâne în Kosovo şi Metohia!" A mai povestit ceva şi încă multă vreme, dar parcă se adresa unei pietre. Nu eram îndeobşte impresionat de această scenă. Mi se părea că niciunul dintre aceşti oameni nu era nefericit şi se prefac cu toţii. Iar când ei îşi terminară treaba, când îşi încărcară morţii, când îşi luară de la mine rămas bun şi când, cu vaiete şi gemete, cortegiul funebru porni în josul muntelui, mi-am închipuit că osemintele răposaţilor, lovindu-se unul de altul şi de scăriţele samarelor, strigau vesele: "Noi călătorim, călătorim, călătorim!" 
Aceeaşi ruşine, fiindcă această boală a mea o trăiesc şi ca pe o ruşine, puse stăpânire pe subconştientul meu, ori poate şi pe conştiinţa mea, în timp ce stăteam în camera de urgenţă, la căpătâiul lui Božović. În mintea mea întunecată răsuna un gând de-al lui: Minunaţi ăştia care m-au bătut, măcar acum mă voi sătura de somn, mă voi sătura de somn! Nişte gânduri urâte, ce o priveau pe Milica, mi-e ruşine şi să le amintesc...Bolnavul se holba la bolnav, chiar ştia că judecă aşa, ca un bolnav, însă nu reuşea să oprească acest ciudat curs al gândurilor. 

Din delir, fiindcă era şi această stare o formă de delir, m-a trezit infirmiera Mirjana. Îmi spuse că infirmierii Regepi şi Zeciri au părăsit cu de la sine putere garda şi că, înainte de asta, au dat cuiva un telefon. I se părea că Zeciri i-ar fi spus celui căruia i-a telefonat: "Dacă moare acest câine ori rămâne fără ochi, noi vom depune mărturie că miliţia nu a fost la spital şi că nu ştim cine la adus pe porcul ăsta de sârb la spital!" 
- Toate acestea să i le spui şi directorului Mirić. Mă vor ţine minte gunoaiele astea! -  i-am zis eu în şoaptă, în vreme ce-i luam bolnavului pulsul şi tensiunea. Am îmbiat-o cu o ţigară. 
- Pentru Dumnezeu, asta este camera de urgenţe - nu scăpă ea ocazia de a-mi atrage atenţia. 
Am fost tentat să o îmbrăţişez, dar mâneca mi se agăţă în acul ei de păr şi acesta căzu. L-am căutat împreună şi l-am găsit, după câte mi-aduc aminte, într-o crăpătură din parchetul uscat, de sub patul bolnavului. 
- Eşti deosebit de frumoasă în această noapte -i-am spus spălândumi mâinile de praf. 
După surâsul şi roşeaţa din obrajii ei am dedus că o bucuraseră aceste cuvinte şi că se aşteptase o asemenea revărsare a  tandreţii mele. Poate mi-ar fi răspuns ceva şi poate nici eu nu m-aş fi limitat doar la nevinovata îmbrăţişare de adineaori dacă nu şi-ar fi venit bolnavul în simţiri.  Ne-am dat seama, de fapt, abia în clipa aceea că îşi revenise şi că ne privea cu ochiul sănătos, larg deschis. 
Surprinzător, însă, în privirea lui nu era nici urmă de tulburare. Fără îndoială, îşi revenise cu două-trei secunde mai înainte, se reculesese şi-şi dăduse seama unde anume se afla. 
- Ljubo! - am strigat. Mă cunoşti? 
Îşi ridică mâna cu greutate şi-şi şterse saliva din jurul buzelor. Zise: 
- Eu sunt Ivan. Mă confundaţi, doctore! 
- Te-am confundat, Ljubo, cu un anume Božović, un tip din Nikšić, care a studiat cu mine la Saraievo. 
- Eu sunt Ivan, doctore. 
Eram mai mult dezorientat decât şovăielnic. Mă gândeam: el m-a recunoscut, dar ceva îl determină să se prefacă. Am strigat: 
- Ooo Milutineee! 
Bolnavul trecu şi peste această verificare. Ba şi tresări, de parcă s-ar fi speriat. 
- Eu sunt Ivan, şi nu Milutin, domnule! 
- Ce-aţi păţit, doctore? - se miră Mirijana. - Ljubo, Ivan, Milutin...cu care dintre aceştia trei aţi fost coleg de facultate? 
M-am grăbit să-i explic, dar cuprins deja de îndoială că dinaintea mea nu se află Ljuba Božović, ci cu totul altcineva care-i seamănă, şi această explicaţie i-am dat-o şi lui. Am avut la facultate, i-am spus, un coleg care, în fiecare noapte, la miezul nopţii, nici un minut mai devreme, nici un minut mai târziu, striga: "Ooo Milutineee!" Ne lua peste picior îmbrăţişând fetele, ne trezea din somn, ne întrerupea din învăţat. La început l-am înjurat, dar mai apoi l-am acceptat ca pe o pată de culoare în viaţa noastră, iar în cele din urmă abia aşteptând chemarea lui nocturnă, pentru a-i întoarce cu o altă chemare şi pentru a ne mai relaxa. 
- Semănaţi, incredibil cât semănaţi cu acest prieten al meu - m-am întors eu spre bolnav. - Am crezut...scuzaţi-mă, eu şi pe mai departe cred că dumneavoastră sunteţi Ljuba Božović. 
- Puteţi crede tot ceea ce vreţi, dar...dar...- dădu el din mână, de parcă-i era lene să continue. 
- Ştiţi - l-am întrebat eu - că astă-noapte aţi fost arestat? - Adresându-mă cu dumneavoastră,  îmi recunoşteam  parcă  mie însumi că el era într-adevăr un oarecare Ivan şi că eu nu-l cunosc. 
- Sunt eu oare aici, baciuşca, pentru interogatoriu ori pentru vindecare? - mă întrebă el cu ironie. - Sunteţi dumneavoastră doctor ori Sigurimi*? - mă descumpăni el şi mai mult cu accentul lui ekavian. - Dacă şi spitalele au devenit...dacă şi spitalele...- tăcu şi se uită, cu teamă, peste umărul meu. 
Acelaşi miliţian, a cărui vorbire îmi provoca râsul, stătea în cadrul uşii larg deschise. M-am gândit: a venit să-l ducă pe bolnavul Ivan! S-a sfătuit cu stăpânii lui şi a hotărât arestarea. M-am întrebat în sinea mea: pot şi îndrăznesc să mă împotrivesc? 
- Doctore, tu fumezi să moară bolnavul! - dădu el din cap. - În camera ta doar telefonul...sună, sună...tu nu eşti la slujbă când sună. Tu stai şi fumezi, iar unul mult bolnav...mă rog, prieteneşte mă rog să ajuţi! 
- Unde...care om? 
- L-a găsit patrula noastră pe drum...doctore, cu oasele frânte! 
M-am luat grăbit după el, iar Mirjanei i-am zis să pregătească sala de operaţie şi să găsească numerele de telefon de acasă ale anestezistului şi căruiva dintre chirurgi. 
La parter, lângă biroul de internări, am dat şi peste ceilalţi doi miliţieni. Fără halate albe, în uniformele lor, cu ei se găseau şi infirmierii Regepi şi Zeciri. 
- Unde-i bolnavul? - am întrebat gâfâind. 
- Poftim? - mi se postă dinainte o uniformă. - La doi metri de om, iar tu nu vezi...geme de durere şi tu nu vrei să-l ajuţi! 
- Dar unde este...unde este? - am început eu să ţip. 
- Să nu strigi, tovarăşe doctor. Rog ajutor, omul moare. 
M-am frecat la ochi şi am privit din nou în jur. Nimeni în afară de cei trei miliţieni, de Regepi şi Zeciri. Doamne, ce se întâmpla cu mine?! 
- Căruciorul...vă rog, căruciorul! - mă prostea uniforma. - Iată, îmi dau şi sângele pentru om...nici unul dintre noi cinci nu regretă după sânge, numai să nu moară omul! 
- Care om, pentru Dumnezeu?! 
- Eu...eu acest om! - spuse una dintre uniforme. - Pe mine m-a călcat trenul în curtea mea...te rog să mă ajuţi! 
- Afară! - Curios, am spus asta foarte liniştit. 
- Poftim? 
- Sârbeşte vorbesc. 
- Dar omul bolnav? Şi el afară? 
- Şi el, afară cu toţii. A-fa-ră! 
- Cum spui dumneavoastră, tovarăşe doctor. Mă rog, mă rog - făcea el pe învinsul. 
- De eram sârbi şi de era acest bolnav sârb, nu ne-aţi fi scos afară - spuse infirmierul Zeciri. - Haideţi. Există în Prizren  şi doctori de-ai noştri! - trase el una din uniforme de mână şi, când ieşiră cu toţii, trânti uşa. 
Înjurând şi fumând, m-am plimbat multă vreme prin coridorul pustiu ce dădea la uşa de intrare în spital: încolo-încoace,  cu minţile rătăcite, nebun de furie. Portarul nu era, dispăruse pe undeva. I-am telefonat Mirjanei. Totul e-n regulă, i-am spus, nu trebuia să pregătească sala de operaţie şi nici să trezească pe careva dintre chirurgi. M-am trântit pe scaun şi am încercat, muţeşte, să stau de vorbă cu mine însumi. Ce se întâmplă? Ce să fac? 
Apăru de undeva portarul şi eu, furios, m-am năpustit asupra lui. 
- Unde-ai fost? Să ştii că diminieaţă vei fi dat afară! 
- Tovarăşe doctor, eu om cinstit... nouă copii - începu el să se dezvinovăţească. - Mare sărac... nouă copii... iartă-mă, tovarăşe doctor, dar eu a trebuit... eu am fost la closet - se apropie el precaut de mine . 
- De ce le-ai descuiat? 
- Vă rog, tovarăşe doctor, tu eşti şef în spital, dar miliţia stăpân peste stăpân... eu sunt pentru tine, însă eu nimic auzit şi nimic văzut. Tu pe mine doar chemi şi eu îţi fac curăţenie, îţi spăl... şi pantofii, şi pe acasă... nouă copii, dar plata mică... eu om cinstit. 
Continuă să vorbească, insista să se dezvinovăţească şi să se pună bine pe lângă mine. Îşi exprima, în felul său, bunăvoinţa faţă de mine, dar îmi dădea de înţeles că va depune mărturie aşa cum trebuie şi aşa cum i se va cere. Stătu cu mine până în clipa în care am întâlnit-o pe Mirjana, dându-mi impresia că seamănă cu un câine învăţat să-şi arate colţii şi să dea din coadă în acelaşi timp. 
Pe coridor, în faţa sălii de urgenţă, am nimerit peste bolnavul Ivan. Cu o mână îşi ţinea pansamentul în jurul coastelor, iar cu cealaltă se sprijinea de perete: se îndreptă când mă văzu şi doar un muşchi tresărind pe faţa lui arătă că această mişcare bruscă îl duru foarte tare. 
L- am ajutat să se întoarcă la pat şi i-am spus, supărat, că trebuie să se odihnească. 
- De cum se luminează de ziuă, Înălţimea Sa Împărătească va trebui anunţată despre toate acestea! - strigă el şi mă ţinu să nu ies din încăpere. - Asta este, baciuşca, un atac la suveranitatea şi demnitatea Rusiei! 
- Ce tot spuneţi? Dumneavoastră deliraţi! - mi-am trecut eu palma peste fruntea şi obrazul lui. - Mirjana, adu termometrul. 
- Nu-i nevoie, doctore. Ştiu cine sunt, unde mă aflu, ce şi cui vorbesc. 
- Ljuba Božović... Ivane... Satano! - am ridicat eu vocea, învins de proasta dispoziţie. - Destul, pentru Dumnezeu. Se pare că, în noaptea aceasta, am numai halucinaţii. Aceasta este noaptea nălucilor. 
- Depinde cum o iei, doctore - replică el. - Nu sunt Ljuba Božović, dar sunt cineva care l-a cunoscut bine. Aveţi unele închipuiri, dar ceva aţi nimerit... Da, aveţi dreptate, semăn cu el! 
- Dar el... unde este el? 
- El, doctore, este demult printre cei drepţi. 
De parcă m-ar fi lovit cu ceva în moalele capului. Chiar şi stând, m-am prins cu mâna de pat, să nu cad. 
- Ce-aveţi, doctore? Regretaţi ori vă bucuraţi? 
- Dar copiii, femeia... a fost căsătorit? 
- Au avut cu toţii un accident! Tot ceea ce a fost al lui... - spuse cu o voce tremurândă, apoi se opri. - Aş fuma, pot să aprind o ţigară? 

Tăceam şi fumam. Milica, Ljubo, un oarecare Miralem, unul Saša Nevesinjac, gramofonul în colţul camerei, o melodie din vremurile acelea, clubul de şah de pe Bjelava. Cartierul nemusulman, o bătaie nocturnă la barul Hamam din Sarajevo, toate astea  roiau sub calota craniului meu. Se năşteau parcă în ceaţă şi fără legătură între ele închipuiri ale unor vremuri apuse şi repede trecute. 
- Îi sunteţi frate... poate geamăn ? - întrerupse Mirjana tăcerea. 
- Frate? Nu, nu suntem fraţi deşi semănăm leit. "Scapă, frate Ivane!" - zicea el mereu, atunci când ajungea să se plângă de fărădelegile şi actele lor de violenţă. 
- Ale cui fărădelegi? - clipi Mirjana. 
- Vă rog, doctore, aduceţi-mi un creion şi o hârtie. Trebuie anunţat la Moscova şi Petrograd de cum se luminează de ziuă... va ţine minte canalia că nu se poate comporta după cum îi este cheful cu un consul rus, împărătesc! 
- Abia acum nu mai înţeleg nimic. Cine sunteţi de fapt, pentru numele lui Dumnezeu? 
- Ivan Stjepanovici Jastrebov! Trag nădejde că aţi auzit de mine. 
- Nu, din păcate. 
- Veţi auzi, mai este timp. Deşi...deşi, credeţi-mă, este ruşinos pentru un om cu pregătirea dumneavoastră să nu ştie cine apără aici interesele lui baciuşca ţarul. 
- Scuzaţi,  l-am căinat eu. - Asta nu se va mai întâmpla, domnule consul. Compătimirea faţă de bolnavul mintal se prefăcu, în aceeaşi clipă,  în ideea fixă de a lua în derâdere nenorocirea altuia. - Spuneţi-mi, vă rog, cine v-a aranjat astă-noapte în halul ăsta? Cine v-a acostat, dacă ştiţi acest lucru? 
- Baba Kristina - răspunse el pregătit. Toate astea - zise, arătând spre ochi şi spre pansamente - de la baba Kristina, doctore! 
- O babă periculoasă, pesemne... o babă trăsnet - glumi Mirjana. 
- Mai mult ca sigur, domnule doctor, dumneavoastră, din anumite motive, nu vă place Njegoš. Aş recita, totuşi, cu voia dumneavoastră, câteva din versurile sale. 
- Poftiţi, domnule consul. 
- Într-un anume loc... poate  Sćepan cel Mic, zice vlădica: 

Pentru Dumnezeu clipa-i cât un veac 
Pentru dumnezeu, veacul e cât o clipă 
În faţa lui lumea e nimic 
În faţa lui nimicul este mare lucru! 

Recită asta cu patos, strălucind. Tipic, mă gândeam, pentru un schizofrenic: s-a identificat pe de-a-ntregul cu poetul, l-a invocat şi doar ochiul, de fapt strălucirea din acel singur ochi şi schimbarea bruscă a direcţiei şi temei discuţiei trădau că era boala în discuţie. 
- În faţa lui Dumnezeu nimicul este mare lucru... care Einstein, care teorie a relativităţii... toate acestea le-a spus Njegoš, şi mai frumos şi înaintea lui - continuă el cu entuziasm. - Dinaintea lui Dumnezeu, baciuşca, lumea toată parcă nici nu există. El nici nu ne ia în seamă - începu să explice bănuind poate că nici nu am înţeles prea bine unele versuri. - Dinaintea aceluiaşi Dumnezeu, însă, şi cel mai mic mărunţiş este în stare să capete forme cosmice. Dinaintea lui nimicul e... nimic... dinaintea lui până şi ceaiul babei Kristina este un lucru mare. 
- Ceaiul babei Kristina - nu m-am putut eu abţine să nu surâd. 
- Cu siguranţă că dumneavoastră, baciuşca, ştiţi că  o oarecare doamnă  Hitler, care a rămas fără bărbat şi fără urmaş, a adoptat la bătrâneţe un copil. Acesta a crescut, s-a căsătorit, a avut un fiu. Şi acestui fiu i s-a dat numele de Adolf..., dar, să scurtez, poate vă obosesc. 
- Dar de unde, Excelenţă! 
- La vreo trei ani de viaţă, mucosul ăsta s-a îmbolnăvit de dezinterie. Într-un târziu l-au dus la doctori, însă aceştia şi-au luat mâinile de pe el. Părinţii, deznădăjduiţi, văzură că nu mai există nici o salvare şi pregătiră sicriul. Atunci, careva pomeni de baba Kristina şi de ceaiurile ei. A salvat, se zicea, un băiat de prin vecini, care, la fel ca şi Adolf, a suferit de dezinterie. O căutară pe baba Kristina şi ea începu să-i descânte micuţului Adolf şi să-i pregătească ceaiuri. Într-a cincea zi copilul deschise ochii şi se însănătoşi repede şi pe deplin.... Iată, doctore, nădăjduiesc că acum l-aţi înţeles pe Njegoš! 
- Înseamnă, Excelenţă, că Njegoš a cunoscut-o pe baba Kristina? 
- Njegoš a cunoscut miracolele dumnezeieşti  şi legile! În faţa lui Dumnezeu nimicul este mare lucru... asta a putut spune doar un semizeu, doar cel mai mare geniu! 
- Dar, domnule consul, ce legătură are baba Kristina şi ierburile ei cu bătaia pe care aţi încasat-o şi cu arestarea dumneavoastră de astă-noapte? 
- În faţa lui Dumnezeu nimicul este mare lucru - repetă el. De nu ar fi existat baba Kristina şi descântecele ei, mucosul acela nu ar fi supravieţuit. N-ar fi ajuns conducătorul Reich-ului, nu s-ar fi năpustit asupra întregii lumi, nu ar fi îmbucătăţit, în patruzeci şi unu, Iugoslavia... nu ar fi existat nici eliberatorii noştri, eroii... nu ar fi..., iar ruda mea, doctore, de nu ar fi fost ceaiurile babei Kristina, încă ar fi cărat cu măgarul lemne la târg şi niciodată nu ar fi ajuns colonel! 
Am zâmbit cu tristeţe. Gândeam că medicina este o minciună. Niciodată nu va reuşi să pătrundă cu privirea în nebunie, în haosul mental şi sufletesc al unor astfel de nefericiţi. 
- Sunteţi obosit, domnule consul. Dormiţi, iar eu voi anunţa despre toate acestea la Petrograd - am vrut eu să-l scutesc de continuarea discuţiei. 
- Baba Kristina - se precipită el - a făcut din Vukota un colonel, iar dintr-un cioban slinos pe nume Đuka a descântat şi a scos cu ceaiul acela un ambasador! De ce mă priviţi astfel, doctore? Nebun, scrieţi că sunt nebun... nu veţi fi primul, nici ultimul... Mulţumită babei Kristina, atâţia fierari, ucenici, lăcătuşi, elevi codaşi şi studenţi rataţi... aceştia au devenit unica inteligenţă, unica lege, unicul adevăr, istorie, viitor, totul şi toate. Baba Kristina, baciuşca, a predat Kosovo şi Metohia Albaniei! Baba Kristina a stins vatra bărbătească şi a făcut ceea ce nu au putut turcii şi arnăuţii în cinci sute de ani! Baba Kristina, ea... ea l-a arestat azi-noapte pe consulul rus Ivan Stjepanovici Jastrebov, l-a bătut ca pe un animal şi... ea, pentru a mă îmbăta, mi-a turnat cu de-a sila pe gât un litru de ţuică! Dar baba Kristina a aranjat până şi faptul ca fiii ei să mă predea în mâinile dumneavoastră... scuzaţi, pentru asta este vinovat altcineva, unul Jugović! 
- Jugović! - am sărit eu de pe scaun în clipa când mi-a pronunţat numele. 
- El, domnule doctor. Fiul lui Bogdan, Boško Jugović... 
Ne duse prin bătălia de la Kosovo, pe departe şi pe îndelete, de parcă nici Mirjana, nici eu nu ştiam nimic despre acel eveniment. Cântărea cuvintele şi se străduia, dintr-o anume pricină, să le insufle un înţeles sarcastic. În acest timp, nu şi-a coborât privirea de pe faţa mea, obligându-mă să ascult şi să înving cu greu somnolenţa ce mă cuprinsese... Spuse, într-un târziu, că el, citind nişte cronicari turci din vechime, dar şi pe conaţionalul său, Aleksandar Fiodorovici Ghiliferding, a dat peste un amănunt pe care-l prevăd toţi istoricii şi care a influenţat soarta Balcanilor şi poate şi a Europei cu nimic mai puţin decât baba Kristina şi farmecele ei. Îmi amintesc de faptul că, în clipa aceea, Mirjana a izbucnit în râs. Chicotul femeiesc parcă l-a înfuriat pe consulul Jastrebov. I-am spus: 
- Grăbiţi-vă cu povestea, de îndată se va lumina de ziuă, domnule consul. 
- Vă grăbiţi, vă plictiseşte ceva şi vă plictisiţi să ascultaţi despre bătălia de la Kosovo! - se înfurie el dintr-o dată şi începu să strige. - Vă înţeapă ceva, dar nu între coaste şi ochi, ca pe mine, ci acolo unde nu există leac şi unde nu ajută medicamentele! 
Nu mai încăpea nici o fărâmă de îndoială: această voce, această ură destinată mie, aceste provocări şi tachinări nu puteau fi ale nimănui altcuiva decât ale lui Ljuba Božović! Dacă până la acel moment, şi cel mai mult din cauza pronunţiei sale ekaviene, am gândit că întâmplarea a aranjat o asemenea asemănare între bolnavul meu şi, cândva, întâi prietenul şi apoi duşmanul meu, atunci înseamnă că a căzut şi cea din urmă nedumerire, iar eu, atins de ura lui şi atins la rana încă neînchisă pe care mi-a pricinuit-o demult, eram pregătit şi pentru o nebunie, pentru o acţiune prin care să mă folosesc de puterea mea şi sănătatea mea asupra unui Ljubo Božović atât de bătut şi aproape în imposibilitatea de a se mişca. Ura a întunecat şi acea din urmă frână, şi anume că eu sunt medic, iar el, bolnav, care trebuia să mă readucă la raţiune şi să mă oprească. Din fericire, m-a reţinut Mirjana, deşi nici nu bănuia ce se întâmpla în mintea mea. Se apropie de Božović, îi puse o picătură de medicament în ochi şi-i şterse transpiraţia de pe frunte şi obraji. El încercă să se îndrepte în pat, să se ridice. Făcu asta cu imprudenţă şi gemu de durere. 
- Încet, fără mişcări bruşte! - zise Mirjana. - Ceaiul babei Kristina. Chiar că m-aţi distrat astă-noapte, cu toate chinurile. 
- Nu aceasta mi-a fost intenţia, măi, fată. 
- Dar ce anume aţi început cu câteva clipe mai înainte? Drag îi va fi şi doctorului să audă... nu trebuie să vă grăbiţi, el doar a glumit. 
- Mă voi grăbi, dar bine nu va fi pentru că mă grăbesc. Şi Boško Jugović s-a grăbit şi... şi   - amuţi el de parcă şi-a uitat gândul. - Aşadar, un vechi cronicar turc, martor vizual al bătăliei de la Kosovo, împreună cu multstimatul şi iubitul meu conaţional Aleksandar Fiodorovici Ghiliferding, depun mărturie că, întrucât Miloš l-a ucis pe Murat, iar Baiazid a preluat comanda, Boško Jugović s-a grăbit ca să-l despartă de viaţă şi pe noul sultan. Trei cai au ucis turcii sub el, însă el a zorit spre cortul lui Baiazid. Şi ar fi ajuns, zice-se, la o depărtare de o suliţă de sultan... din păcate, mai departe n-a ajuns - oftă şi iar se holbă la mine. - Iată, domnule doctor, ce poate să însemne un mic şi, s-ar putea spune, un cu totul neînsemnat amănunt  în istorie. De ar fi mers Boško  încă zece paşi, doar încă zece paşi... n-ar fi reuşit turcii atunci să-l ia cu ei în Asia pe Baiazid străpuns de suliţa lui Boško... n-ar fi, i-ar fi măcelărit cuirasierii sârbi. Şi niciodată nu s-ar  mai fi văzut pe meleagurile noastre semiluna şi cuţitul acestui fiu de căţea. Niciodată nu ar fi văzut beduinii lui Muhamed nici Viena, nici Buda, niciodată nu ar fi cotropit arnăuţii Kosovo, n-ar fi..., dar şi dumneavoastră,  domnule doctor..., dar şi tu ai fi purtat astăzi un alt nume şi un alt prenume, doctore Alija Osmanović. 

Doar cu o clipă mai înainte nu aş fi suportat asta. Cu toate acestea, şi-atunci a ţâşnit ura din mine şi el a simţit asta. Dar, în acelaşi moment a izbucnit şi ceva care a mai calmat furia, dacă nu chiar a înlăturat-o. M-a cuprins mirarea, de fapt, când am auzit că eu sunt pentru el Alija Osmanović, acela şi acelaşi ca şi în ziua când ne-am despărţit, la Saraievo, eu şi Ljubo Božović. Şi am înţeles: el m-a recunoscut de cum şi-a venit în simţire şi m-a văzut. A interpretat cu abilitate rolul unui bolnav de minte, m-a ademenit cu ceaiul babei Kristina şi funcţia de consul: el s-a jucat cu mine! M-am hotărât să i-o întorc cu aceeaşi măsură, în aşa fel încât vom continua jocul pe care el l-a început şi l-a impus. Avantajul a trecut de partea mea: nu ştia că există în mine doi oameni şi că el îl cunoştea doar pe unul din cei doi. 
- Săturaţi-vă de somn, Excelenţă - i-am strâns eu mâna şi am ieşit din încăpere.